Pe Irina Slate am cunoscut-o în anul 2021, în timpul primei ediții a REACTIV |> ceva laborator de experiențe performative pentru adolescenți <|. Anul ăsta, ne-am reîntâlnit în cea de-a doua ediție a festivalului din Târgu Neamț și apoi am plecat împreună la Festivalul de Teatru Piatra Neamț 2022 – 146 KM, căci spectacolul pe care l-a creat alături de adolescenții din CEVA face parte din programul ambelor evenimente. În Ia mai zi ceva, Irina i-a ajutat pe cei zece membri ai trupei (Elena Bogdan, Raluca Chiper, Alexandru Mălnici, Neculae Nemerenco, Adelina Stan, Iulian Stoian, Mara Tarhon și Daria Tămăslăcaru) să-și concretizeze căutările creative, redescoperind și redefinind împreună ce înseamnă arta pentru fiecare dintre ei.
Dacă o zărești pe Irina de la distanță, s-ar putea să o confunzi cu o adolescentă din trupă. Are energie cât pentru zece oameni. Găsește soluții pe moment și nu pare că stă vreodată pe loc. Își păstrează întotdeauna în privire un strop de curiozitate amestecată cu entuziasm de copil. Irina stă mereu în primul rând la Ia mai zi ceva și, dacă o privești atent, îți dai seama că spune în șoaptă toate replicile tinerilor de pe scenă, odată cu ei. Înainte de spectacol, îi ia în brațe pe fiecare în parte și îi întreabă mai în glumă, mai în serios – Ești ok, puiu’? Irina e gingășie și forță și duioșie și curaj, toate separat și toate la un loc. Este suficient să stai în preajma ei câteva zile ca să-ți dai seama cât de norocoși sunt adolescenții din CEVA că au alături un om căruia îi pasă în mod real de ceea ce au de spus. Pentru unii dintre ei, asta face o diferență enormă.
Cu câteva minute înainte de reprezentația cu Ia mai zi ceva din Festivalul de Teatru Piatra Neamț, am stat de vorbă cu Irina despre munca din spatele spectacolului, despre lucrul alături de tineri și despre regândirea conceptului de artă pe care echipa CEVA o propune. Hai să descoperi ce a ieșit!
Daria Ancuța: În primul rând, mulțumim că ești alături de noi cu doar câteva minute înainte de începerea spectacolului. Prima noastră curiozitate ține de parcursul tău regizoral și de traseul pe care l-ai urmat după ce ai terminat facultatea. Cum ai ajuns să lucrezi cu tinerii din CEVA?
Irina Slate: Am terminat master-ul de Regie la UNATC în 2016 și, în ultimul an, am luat premiul pentru Cel mai bun spectacol, însă până în prezent nu mi-am susținut disertația (râde) pentru că am fost ocupată. Apoi am lucrat un timp ca regizor tehnic. În paralel, spectacolul meu de disertație s-a jucat la Teatrul Godot, iar eu am lucrat la trei spectacole la Opera Comică pentru Copii din București. În 2021, am avut premiera cu Nu atingi niciodată victima de Maria Manolescu Borșa la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Am descoperit CEVA datorită prieteniei cu Daniel Chirilă, iar anul trecut am început să lucrez la prima ediție a REACTIV. Și așa am ajuns să regizez anul ăsta spectacolul Ia mai zi ceva, centrat pe ideea de artă. CEVA s-a format în jurul a patru concepte – comunitate, educație, viitor și artă, iar proiectul de anul acesta trebuia să se concentreze pe modul în care ne raportăm la arta care ne înconjoară.
Daria Ancuța: Textul spectacolului a fost dezvoltat colaborativ, iar tu i-ai încurajat pe adolescenți să facă diverse exerciții de scriere pe parcursul procesului creativ. Cum ai lucrat cu ei în acest sens?
Irina Slate: Am discutat enorm. Am luat ideea de artă și am întors-o pe toate părțile. Am vorbit mult despre preconcepțiile pe care oamenii le au de obicei în legătură cu arta – că trebuie să fie frumoasă sau elitistă. I-am îndemnat să caute în Târgu Neamț artiști cărora să le ia interviuri și am lucrat asupra materialelor pe care le-au dezvoltat. Asta a fost o ocazie foarte bună pentru ei să ia contact cu cineva care face artă și să descopere perspectiva unui om matur față de munca sa. Textele s-au născut din diverse teme de improvizație. Pentru prima scenă din spectacol, i-am rugat să se documenteze în legătură cu istoria concretă a artei în Târgu Neamț și să scrie o poveste despre cum își imaginează ei că a luat naștere arta în orașul lor. Am ales împreună povestea care ni se părea cea mai hazlie și apoi am încercat să o punem în scenă. Aducerea textelor pe scenă s-a făcut tot împreună cu adolescenții – ne-am jucat împreună și așa conceptul spectacolului s-a concretizat pe parcursul repetițiilor. Parcursul dinspre trecut spre prezent al scenelor este dublat de tranziția între un mod rudimentar de a face spectacole și unul ceva mai complicat, care implică mai multe mijloace de expresie.
Sorana Gurău: Am observat că multe dintre monologurile pe care adolescenții le rostesc în spectacol sunt personale și implică un grad mare de vulnerabilitate din partea lor. Cum i-ai ajutat să se deschidă și să le spună în fața publicului?
Irina Slate: Monologurile s-au născut tot din exercițiile de scriere, iar ele acoperă perioada comunistă din istoria artei în Târgu Neamț. Am vorbit mult pe tema asta. Ne-am imaginat împreună figura unui artist dizident care a făcut o lucrare pe un zid din oraș și fiecare adolescent a trebuit să își imagineze ce a simțit prima dată când a văzut această pictură pe zid. Vulnerabilitatea este proprie vârstei lor. Am avut multe discuții în care am încercat să le explicăm că, pentru noi, este important ca ei să se simtă în siguranță. Vulnerabilitatea asta vine și din faptul că fiecare rostește exact textul pe care l-a scris, deci nu spun vorbele altora. E amuzant pentru că mai mulți spectatori ne-au spus că nu le vină să creadă că adolescenții înșiși și-au scris replicile. Toate monologurile din spectacol au fost scrise de ei.
Sorana Gurău: Legat de feedback-ul pe care spui că l-ați primit, cum ai simțit că a fost primit spectacolul în turneul pe care l-ați făcut prin țară?
Irina Slate: Toată lumea ne-a primit bine, în principal datorită componentei muzicale din spectacol. Am avut parte de un public foarte variat. Când am jucat în satele și comunele de lângă Târgu Neamț, în public se aflau foarte mulți copii, deși noi n-am spus niciodată că spectacolul nostru se adresează exclusiv copiilor. A fost interesant pentru că, deși uneori colegii mei de pe scenă se simțeau prost pentru că spectatorii vorbeau între ei și pentru că aveau impresia că nu erau luați în seamă, oamenii din public vorbeau de fapt despre spectacol. Făceau gălăgie, dar făceau gălăgie cu sens pentru ei. Cred că Ia mai zi ceva n-a lăsat pe nimeni indiferent. Ni s-a spus des să revenim în orașele în care am jucat spectacolul.
Sorana Gurău: Cum crezi că o să vă primească publicul din Festivalul de Teatru Piatra Neamț, având în vedere că este alcătuit atât din profesioniști în domeniul artelor spectacolului, cât și din spectatori obișnuiți?
Irina Slate: N-o să vă mint, m-am tot gândit la asta. Când ne-am propus să facem un spectacol despre artă, ne-am hotărât să creăm o producție accesibilă tuturor, în care să demontăm preconcepțiile despre ce este/ce nu este artă și cum se face ea. Nu știu dacă pentru omul de rând ne-a reușit, pentru că în spectacol există multe aspecte referitoare la bucătăria teatrului, idei și situații pe care practicienii le înțeleg mult mai bine. De exemplu, scena în care recreăm atmosfera unor repetiții este inspirată din propriul nostru proces de lucru.
Daria Ancuța: Indiferent de nivelul de pregătire sau de experiența spectatorilor, cu ce gând ai vrea să rămână în mod ideal publicul care vede „Ia mai zi ceva”?
Irina Slate: Aș vrea să se gândească un pic la faptul că arta este pentru toată lumea. Să-și dea seama că nu are rost să încercăm să o ierarhizăm sau să îi punem etichete. Există și o replică în spectacol, care mie îmi place foarte tare și care cred că exprimă cel mai bine ideea asta – Arta ne aduce împreună. Cred că ăsta e, în final, scopul nostru.
Foto: Marius Șumlea
