Pe Irinel am cunoscut-o în 2015, la Festivalul Internațional de Performance Poetry din Craiova, unde eram voluntar împreună cu niște prietene. Ne trimiseseră să o luăm din gară pentru că avea un bagaj greu cu ea, m-am gândit „Okay, o găsim pe peron și o urcăm într-un taxi”. Din tren a ieșit o persoană micuță, cu păr roz și un geamantan cât ea de mare, abia-abia îl ținea să nu cadă pe ea.
Două performance-uri și încă un festival mai târziu, i-am trimis un mail cu o listă de întrebări și așa a devenit victima primului meu interviu. Pe site-ul ei personal, se descrie ca fiind artist interdisciplinar, compozitoare și perfomer vocal, iar de câțiva ani activitatea ei este dedicată artei interdisciplinare, hibride, de fuziune. Nu i-am spus niciodată, dar am reușit să termin un tablou pe care nu credeam că-l mai scot la capăt, întrebându-mă „ce ar face Irinel?”.
Cum era Irinel când era mică?
Nu știu dacă amintirile pe care le pot chema sunt ale mele sau sunt „plantate” de cei care mi-au povestit cum eram când eram mică. Se pare că eram un copil care prindea totul foarte repede. Cântam mult cu vocea. Îmi chinuiam parinţii și bunicii să îmi inventeze povești cu personaje reale.
La vârsta de 5 ani am început să studiez pianul. Îmi plăcea să dau spectacole de teatru cu costume pe care le făceam singură, în curtea blocului la bătătorul de covoare. Când nu mă supraveghea nimeni îmi plăceau acţiunile care implicau murdărie cum ar fi mutatul bălţilor dintr-un loc în altul. Altfel, Irinel a fost un copil cuminte, cu note mari, cu premii. Nu prea iubită de colegi din această cauză.
Ce-a mai rămas din Irinel cea mică?
Cred că a rămas dorinţa de a muta bălţile dintr-un loc in altul și un soi de „ștrengărie” copilărească. Am o mare bucurie când îmi trece prin cap ceva trăznit, când pun la cale o ciudăţenie, o surpriză, o năzbâtie artistică. Dacă mă gândesc bine, cred că Irinel de acum e mai puţin serioasă decât Irinel cea mică, cu mai mult chef de joacă.
Glumind evident, spuneam de curând despre mine că sunt o fetiţă de 47 de ani. Acum, nu știu dacă acest proces seamănă cu „povestea lui Benjamin Button” dar, la un anumit nivel interior nu mi se pare că odată cu trecerea timpului am îmbătrânit, ci dimpotrivă.
Cum ai ajuns să faci ceea ce faci astăzi?
Ohoo, ca să răspund, ar trebui să îţi spun povestea vieţii mele. Momentul prezent este rezultatul tuturor experienţelor profesionale și personale, exact așa cum au fost ele – line sau mai puţin line, cu „eșecuri” miraculoase care mi-au schimbat direcţiile la momentele potrivite, cu întâlniri puternice, cu căutari, învăţări și dezvăţări, fundături, rătăciri, îndoieli, iluzii, multe călătorii, joacă, bucurii, explorări, revelaţii.
Cert este că nu am stat prea mult pe loc. Am avut mereu nevoia de a încerca lucruri noi, desigur în domeniul artistic – pian, compoziţie și improvizaţie muzicală, muzicologie, performance vocal, sound design, dans, teatru, performance art, design vestimentar, scenografie, regie, manageriat cultural. Am devenit un artist interdisciplinar, care se plimbă printre lumi, le pune împreună, le amestecă, le transformă. Până la non-disciplinaritate. Mi-am lărgit mereu acest spaţiu care după un timp simţeam că mă strânge și atunci treptat sau brusc mai depășeam o limită, mai treceam o graniţă, mai „spărgeam un perete”.
Pe mine spaţiul mă strânge când încep să mă simt prea confortabil, când dispare provocarea, misterul. Și așa am ajuns într-un teritoriu greu de definit și de măsurat. Pentru că, de fapt, ce fac eu azi? ALTworks. Le-am mai numit OZN-uri artistice. Ceva diferit, altceva – în raport în primul rând cu creaţiile mele din trecut și cu ceea ce poate fi prins într-un model sau într-o descriere.
Am citit într-un interviu mai vechi că atunci când incomodezi, o faci cu drag. Ce se întâmplă când te incomodează pe tine cineva?
În acea discuţie era vorba de teritoriul artistic care are alte reguli, principii de funcţionare, valori decât cele aplicabile în relaţiile sociale obișnuite. În acest teritoriu eu caut acele lucruri care să mă tulbure, să mă incomodeze, să mă provoace, să mă înţepe, să îmi pună limitele acceptării la încercare. Caut extraordinarul, neobișnuitul.
Un artist care mă duce acolo, care mă scutură, este tot ceea ce îmi doresc să întâlnesc. De aceea merg la un concert, la un spectacol, la un performance – cu speranţa acestei întâlniri. Dacă este vorba de un artist-partener incomod, acesta va scoate din mine lucruri nebănuite, mă va ajuta să mă extind. Deci, ce se întâmplă? Îi devin recunoscătoare.
Unde crezi că se îndreaptă industria artistică în România?
Habar nu am. Și nici nu îmi este familiară zona industriei artistice. Nici cu denumirea nu mă împac prea bine. Ce este industria artistică? Pentru mine nu are sens. Arta e un teritoriu al unicatelor, al trăirilor intense, al ideilor și experienţelor puternice, al pasiunii care te arde ca să poţi arde. Tot ce este altfel nu este artă. Probabil este industrie. Dar împreună nu merg.
Știu că toată magia se întâmplă în momentul în care urci pe scenă, dar dacă ai putea să îți retrăiești un performance, care ar fi acela?
Păi, asta e problema, că nu îl pot retrăi. Nu poţi retrăi nimic. Acesta este și motivul pentru care nu repet experienţele. Spre deosebire de artiști care se perfecţionează repetând un concert sau un spectacol, eu îmi pierd interesul pentru reluare, energia scade, totul pare că se golește. Este modul meu de funcţionare și mi-a luat ceva timp până când am descoperit că a nu îmi repeta proiectele este darul pe care îl fac partenerilor și spectatorilor.
Dacă punctul meu de angajament maxim este la început, atunci viaţa mea artistică trebuie să fie o suită de începuturi. Până la sfârșitul vieţii probabil că tot voi începe lucruri. Și chiar și după sfârșitul vieţii… dar asta este o altă discuţie. Pe scurt, aș vrea să las prietenilor artiști în care am încredere, cu care ștu că rezonez, niște idei, planurile unor proiecte pentru a fi concretizate după ce voi muri :).
Am văzut că lucrezi cu artiști de toate vârstele. Ai vreun sfat pentru tinerii performeri care se află la început?
Ah, nu sunt bună la sfaturi. Pentru că știu că peste puţină vreme m-aș putea răzgândi. Și mai ales nu cred în sfaturi generale. Fiecare își are propriul parcurs iar frumuseţea este să descoperi cum ești, ce îţi place, ce vrei să faci, ce te face să vibrezi. Nimeni nu poate descoperi asta pentru tine. Nici nu ar avea valoare.
Pot să spun însă că e nevoie de curaj – de a fi autentic, de a te expune, și – foarte posibil – de a eșua pentru a învăţa. Sau pentru a învăţa că nu există de fapt eșec. Există doar experienţe. Cum spunea regizorul Paul Bargetto cu care am lucrat la un moment dat: când ieși pe scenă, sau te expui într-un proiect performativ trebuie să fii pregătit să mori. Metaforic desigur. Chiar am făcut la un moment dat un performance, la finalul studiilor mele postdoctorale care aducea pe scenă ceremonialul propriei mele înmormântari. Ti-e frică? Ai lucruri de apărat? De pierdut? Foarte bine. Ieși pe scenă, alege moartea!
Ești activă pe social media. Cum se împletește arta cu rețelele astea? Cum îți sună ideea unui performance în mediul virtual?
Deja se fac performance-uri în mediul virtual. Multe dintre ele se bazează pe interactivitate, pe alegeri pe care le poţi face de pe laptop sau telefon pentru a modela acţiunile artiștilor. Dar există și un alt nivel mai subtil la care se pot face performance-uri pe reţelele sociale. Cred că și eu fac asta. Nu spun că fac dar nici că nu fac. Îmi place să mă joc în spaţiul virtual cu cuvintele, imaginile, să provoc conversaţii performative. Până și stârnirea interesului (teasing-ul) pentru evenimente devine performativă prin natura ludică și este firesc deoarece pentru artiști tot procesul creator face parte din opera de artă.
La mine, un proiect începe în momentul în care s-a născut sau a apărut ideea. Tot ce fac din acel moment, ce comunic legat de această idee face parte din întregul artistic. Pentru mine sunt inseparabile. La fel și reacţiile ce apar după prezentarea publică. Opera de artă nu mai e de mult doar un obiect estetic sau un produs-rezultat al unui efort, al unei munci de creaţie. Este mult mai mult – de la concept la suma perspectivelor semantice oferite de cei care iau contact cu ceea ce decizi să expui.
Viața ca artă sau arta ca viață? Unde începe și unde se termină procesul tău creativ?
De Niciunde și se termină Nicăieri. Ţi-am zis că la mine graniţele între lumi devin din ce în ce mai „palide”. Dar asta nu pentru că mintea mea nu mai poate să facă diferenţa. Este o decizie extrem de conștientă. Mă pasionează realul-fictiv, adică amestecul de realitate și fictiune, arta hibridă care fluidizează certitudinile, care pune întrebări. ALEG să trăiesc artistic sau ALEG să invadez uneori viaţa artistic, ALEG să văd și să culeg idei de oriunde din jur. Irinel este mult mai lucidă decât poate că se bănuiește.
În final, ce ne pregătești în viitorul apropiat? Unde te găsim?
Între 20-27 martie, voi avea o serie de performance-uri la galeria Kube Musette din București împreună cu formaţia de muzică experimentală multumult.
Apoi, un proiect ce îmi este foarte drag și la care lucrez de ceva vreme se numește Zoopera și va fi prezentat pe 25 mai, în cadrul Festivalului Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, în Grădina Casei Filipescu-Cesianu. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care mi-au acceptat invitaţia – 30 de artiști extraordinari, inventivi, puternici.
Printre aceștia se află și trupa de death-metal Rotheads cu care voi provoca un live mash-up al pieselor de pe albumul lor Unfazed by death cu evoluţia independentă a 5 soliști vocali „urlători” (încerc să găsesc o traducere pentru „screaming-style”) pe un format tradiţional al operei (cu uvertură, arii, duete, cvartete). Este un proiect care mă face să trăiesc febril în această lume pe care mi-o imaginez, ce are multe acţiuni, implicaţii, paliere, niveluri. Este ca un munte cu nenumărate intrări și ieșiri. Locuiesc deja acolo și vă aștept la finalul lunii mai pentru a avea împreună această experienţă pe care nu o voi repeta. Promit.
