Rock-ul nu este o modă, este un stil de viaţă. Sau cel puţin, aşa îmi place să cred. Muzica rebelilor şi a celor proscrişi, aceasta şi-a câştigat un renume plin de stereotipie: plete, geci de piele, abuzuri de substanţe, excese, violenţă şi nesupunere. Inevitabil, portretul rocker-ului se conturează în mintea fiecăruia urmărind cu rigurozitate prejudecăţile societăţii adânc înrădăcinate.
Cum ar fi, însă, să vă spun că ceea ce vedem la suprafaţă nu este un adevăr universal?Pasiunea pentru rock şi dorinţa de a cunoaşte, ca mai apoi să pot demonta, ideile preconcepute ţesute în jurul unui grup socio-cultural, m-au făcut să discut cu profesorul Sorin Pribac despre ce înseamnă mai exact fenomenul rock-metal. Aşadar, în cele ce urmează, s-ar putea să găsiţi răspunsurile la întrebările nerostite.
Ca introducere, v-aş ruga pe dumneavoastră să vă prezentaţi în nu mai mult de 5 fraze.
Îmi desfășor activitatea de peste 20 de ani în cadrul Departamentului de Sociologie, Facultatea de Sociologie și Psihologie, Universitatea de Vest din Timișoara. De doi ani susțin cursul universitar transversal Fenomenul rock: o socio-antropologie a nonconformismului și libertății, la care participă studenți de la aproape toate facultățile din UVT și care curs a beneficiat, din start, de sprijin constant venit din parte Departamentului de Sociologie, dar și din partea conducerii Facultății de Sociologie și Psihologie sau a conducerii Universității. Cursul s-a născut din pasiunea mea pentru muzica rock și îmi doresc să reprezinte punctul de plecare al unei direcții de cercetare, care să vizeze analiza sociologică și antropologică a grupurilor și comunităților rock din România.
Studiaţi fenomenul rock şi tot ce înseamnă istoria acestei mişcări a non-conformismului. Dacă ar fi să descrieţi rockul în doar trei cuvinte, care ar fi acestea?
Surprinzător – te poți aștepta la orice. Complicat – cu cât îl asculți mai mult, te afunzi într-un ocean de genuri și sub-genuri. Viu – într-un constant proces de evoluție și transformare.
Muzica rock şi metal au o lungă istorie, marcată de generaţii întregi şi aportul adus de acestea în evoluţia genului. Dar haideţi să ne întoarcem la începuturi şi am să vă rog să ne povestiţi puţin despre pionierii rockului.
Muzica rock este eclectică prin definiție și a preluat tot ce a fost mai bun din muzica secolului al XX-lea. Influențele vin dinspre blues, rhythm & blues, folk, jazz și chiar dinspre country. Unii autori vorbesc despre rădăcini și mai adânci, despre influențe directe care ar veni dinspre muzica clasică: Bach, Wagner și Paganini.
Anii ’50, ’60 și ’70 au reprezentat decadele în care s-a cristalizat rockul. Este perioada rockului clasic și a rockului progresiv, perioada în care fuziunea dintre genuri și împrumuturile tematice ating un prim apogeu. Este perioada legendelor rock, a trupelor care și-au pus amprenta pe generații întregi de ascultători: Jimmy Hendrix, Jethro Tull, Uriah Heep, Fleetwood Mac, The Who, The Rolling Stones, Black Sabbath, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, AC/DC și multe altele, al căror mesaj a reușit să pătrundă până și dincolo de Cortina de Fier. Dar este și perioada în care rockul se dezvăluie ca voce a protestelor, a civismului și activismului, ca protest împotriva conformismului, atribute pe care și le-a păstrat până în ziua de azi.
Rockul din această perioadă a fost un pilon important al mișcărilor sociale și culturale care au marcat Occidentul și a contribuit masiv la închegarea unor subculturi (Mods & Rockers în Marea Britanie) și contraculturi (Hippies în Statele Unite ale Americii).
Către sfârșitul anilor ’70, precum și în anii ’80-’90, se schimbă oarecum paradigma, atât în Europa, cât și în America. “Video Killed the Radio Star”, iar la 1 august 1981 a fost lansat postul de televiziune MTV (Music Television), post care a manifestat o largă deschidere pentru rock și care a influențat preferințele muzicale ale mai multor generații, printr-o serie de emisiuni consacrate diferitelor subgenuri de rock (Headbangers Ball). De acum, publicul nu doar că își putea asculta trupele favorite de hard rock și heavy metal, dar le și vedea și începea să le imite felul în care arătau. Printre idolii acestei generații se numărau: Kiss, Iron Maiden, Motörhead, Mötley Crüe, Twisted Sister, Bon Jovi, Europe, Guns’n’Roses, Dio, Accept, apoi The Big Four (Anthrax, Metallica, Megadeth, Slayer), dar și o serie de trupe care vor reprezenta o punte către noi subgenuri ale secolului XXI și către metalul extrem: Venom și Bathory.
Astăzi vorbim de foarte multe ramificaţii ale rockului, respectiv ale metalului. Cum vedeţi dvs această evoluţie? Credeţi că schimbările s-au produs intenţionat sau au fost mai degrabă ceva natural?
Muzica urmează fidel evoluția societății, iar rockul nu face excepție. Sloganul “The counter culture has its sacraments in sex, drugs and rock” a apărut pentru prima dată într-un articol publicat în revista Life, în octombrie 1969, iar sex, drugs, and rock’n’roll au devenit de atunci priorități nu doar pe checklist-urile starurilor rock al perioadei ’70-’80, dar și pentru o mare parte a publicului. Lucrurile s-au schimbat în timp și putem spune că în ultimii 30 de ani se poate observa o schimbare de paradigmă în ceea ce privește rockul, cel puțin din perspectiva artiștilor. Rockstar-ul contemporan este conștient politic, luptă pentru conservarea mediului, este un militant anti-globalizare, luptă pentru libertăți civile și împotriva nedreptăților sociale. Iar schimbările de paradigmă sunt benefice pentru muzica rock, întrucât dau naștere unor noi forme de exprimare artistică. Iar această multitudine de ramificații în rock/metal reprezintă un lucru pozitiv, întrucât le oferă ascultătorilor posibilitatea de a-și construi un set propriu de repere, poate chiar și valori morale. De pildă, cine nu și-ar dori să fie la fel de neînfricat și de viteaz ca eroii unei piese interpretată de trupe de pagan/viking metal?
Din punct de vedere social, de ce credeţi că rockul este atât de îmbrăţişat mai ales de generaţiile tinere?
Din momentul apariției sale, rockul a fost o reacție la tendințele majorității, la mainstream, dar și o expresie a conflictelor mai mult sau mai puțin deschise dintre generații. Iar generațiilor tinere le este caracteristică, mai ales în perioada adolescenței, atitudinea de răzvrătit și de rebel. Foarte probabil să fie o reacție a Eu-ului adolescenților, o încercare de eliberare din constrângerile impuse de părinți, de școală, de societate în general. Și cât de bine s-au regăsit tinerii răzvrătiți, în piese precum: Another Brick in the Wall (Pink Floyd), School’s Out (Alice Cooper) sau We’re not Gonna Take It (Twisted Sister), scandalizând opinia publică. Purtatul părului lung de către băieți, în România comunistă, era o reacție firească la nenumăratele restricții impuse populației școlare, prin obligativitatea purtării uniformei. Iar ascultând muzică rock, la volum maxim, în anii comunismului, trăiam practic un vis. Visul unei vieți lipsite de îngrădirile impuse de autoritățile comuniste și visul de a spune deschis ceea ce gândim.
Portretul unui rocker este, de majoritatea, privit sub stereotipul „sex, drugs & rock and roll”. Dar sunt convinsă că, de fapt, este mai mult decât atât. Aşadar, prin ce se remarcă un rocker spre deosebire de ascultătorii altor genuri?
Există o multitudine de stereotipuri privitoare la rockeri: un rocker trebuie să poarte părul lung, să fie îmbrăcat cu un tricou negru care conține logo-ul unei trupe, să poarte bocanci, să fie încărcat cu o mulțime de accesorii (patch-uri, lanțuri, cranii, ținte etc. etc. etc.). Lucrurile nu stau tocmai așa. Un rocker se remarcă, în primul rând, prin muzica pe care o ascultă. Rockul, în sine, e o stare, o atitudine, un fel de a privi lucrurile. Recent, tragicul eveniment de la Clubul Colectiv a arătat că rockerul poate fi și victimă, dar și erou.
Poate cel mai frumos portret de rocker l-a realizat regretatul Florian “Moțu” Pittiș (Vinovații fără vină), atunci când cânta: “Sunt curat la trup, curat la suflet / Vreau să-i înțeleg și să iubesc / Nu contează cât de lung am părul / Important e cât și cum gândesc”.
Există genuri muzicale pe care nu toată lumea le înțelege, iar rockul și muzica metal se numără printre acestea. Poate tocmai datorită acestui fapt unii remarcă acea atitudine superioară a rockerului, dată de muzica mai greu digerabilă pe care o ascultă, de cărțile pe care le citește și de filmele de care este interesat. În rest, rockerul nu se desosebește mult de ceilalți oameni. Poate fi părinte sau copil, angajat model sau șomer, poate fi medic, avocat, profesor sau năpăstuit al sorții.
Credeţi că fanii muzicii rock şi metal gândesc şi se comportă diferit? Cum îi influenţează muzica rock?
Atunci când ți se pun în mod repetat etichete precum violent, drogat, păcătos, anti-creștin și satanist și ești acuzat că induci panică morală, începi să dezvolți o doză mai ridicată de empatie și înțelegere pentru grupurile discriminate și vulnerabile. Cum spuneam mai devreme, rockul nu ține cont de vârstă, de culoarea pielii, de disabilități sau de gen. O serie de fenomene sociale, devenite între timp repere istorice, au marcat pentru mulți tineri momentul de început al felului de a privi lucrurile. Generația beat, Mișcarea hippie și evenimente precum Summer of Love din vara lui 1967, sau Woodstock Music & Art Fair, dintr-o altă vară celebră (1969), și-au pus amprenta și au schimbat mentalități în multe locuri de pe glob, inclusiv felul acestora de a privi și de a înțelege alteritatea. În ciuda tuturor aparențelor, un rocker poate fi și caritabil, poate fi și o persoană foarte spirituală și de cele mai multe ori ascultă și alte genuri de muzică, păstrând mereu deschis un ochi vigilent la non-valori. Nu în ultimul rând, există o permanentă stare de alertă în rândul rockerilor, pentru a păstra necontenit distanța față de o lume mult prea consumeristă și de constructele ei sociale.
Industria acestui gen muzical este una dură şi clasificată drept „masculină”. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe femei îşi fac simţită prezenţa. Ce puteţi să ne spuneţi despre emanciparea femeii pe scena rock?
Janis Joplin, Joan Jett, Suzi Quatro, The Runaways, Lita Ford, Doro Pesch, Angela Gossow și nenumărate alte doamne ale scenei rock au muncit enorm, reușind să demonstreze, cu vârf și îndesat, că fetele își merită din plin locul pe scenă, alături de băieți. Era hipermasculinizării rockului consider că este de mult apusă. Indiferent de subgen, indiferent că discutăm de mainstream rock sau de underground, vocea femeilor se face peste tot auzită. Totuși, cu excepția girl-band-urilor, cred că regăsim încă destul de puține fete cărora să li se încredințeze instrumente (altele decât cele venite dinspre muzica clasică – vioară, violoncel, clape etc.), în trupele în care cântă și băieți. De asemenea, știu destul de puține fete active în spatele scenei, responsabile de management, transport sau tech-support. Dar mai mult ca sigur că situația se va schimba și aici.
Vorbind puţin despre România, cât de greu era să fii rocker în perioada comunistă?
Personal, cred că era foarte important în care parte a țării trăiai, la vremea respectivă. Rockul este prin excelență un produs al culturii occidentale, iar în momentul apariției sale românii trăiau deja ferecați dincolo de Cortina de Fier. Elemente ale capitalismului “decadent” nu aveau ce căuta în rândul tineretului care construia comunismul și socialismul. Cu toate acestea, tinerii care locuiau în vestul țării erau favorizați de apropierea de granița cu Ungaria și Iugoslavia și de faptul că prietenii lor de altă naționalitate (mai ales germană) erau vizitați de rudele lor din Republica Federală Germania și care aduceau, clandestin, în România vinyluri sau casete cu muzica unor trupe rock.
Radio Europa Liberă a reprezentat, de asemenea, o gură de oxigen pentru generația părinților noștri, care sorbeau cu nesaț muzica mixată de Cornel Chiriac în cadrul emisiunii Metronom, după 1969. Iar cei care erau prinși ascultându-l, ajungeau deseori la Miliție, plus ajungeau să fie aspru criticați de președinții Biroului Organizației de Bază, dați ca exemplu negativ, înjosiți și dați afară din Uniunea Tineretului Comunist.
În urma discursului din 6 iulie 1971 al lui Nicolae Ceaușescu și a publicării celor 17 “propuneri”, România a trecut printr-o mică revoluție “culturală” în care orice venea dinspre Occident era demonizat și interzis. Inclusiv rockul. Cenzura a măcelărit creația muzicală, interzicând versuri, piese, chiar și trupe. Purtarea părului lung era interzisă și sancționată de milițienii zeloși. Cover-urile realizate după piese ale unor trupe rock din Occident erau strict interzise, iar temele noi abordate vizau cu precădere folclorul.
Petrecându-mi adolescența în județul Arad, a existat o serie întreagă de artiști și trupe care mi-au marcat adolescența: Compact C, Compact B, Iris, Holograf, Cargo, Celelalte Cuvinte, Semnal M, Roșu și Negru, Pro Musica, Kripton, dar și trupe din Ungaria vecină: Omega, Edda, Bikini, Beatrice și Locomotiv GT. Ulterior, făcând liceul la Timișoara, am descoperit și trupe din Iugoslavia. În ultimii ani ai comunismului, prin 1985-1989, nu mai era așa de riscant să fii rocker. Te puteai afișa în vestimentație de rocker pe la petreceri, la discotecă, nici de părul lung nu se mai făcea atâta caz, iar de Metallica, Iron Maiden și Sepultura aflau din ce în ce mai mulți tineri. Era era benzilor, a magnetofoanelor sovietice Kashtan și Majak, iar după 1990, când a căzut “epoca de aur” ceaușistă, a urmat “epoca de aur” a pirateriei muzicale când, practic la orice colț de stradă, puteai cumpăra la preț modic orice album sau compilație.
Paradoxal, în vremurile în care muzica rock era privită ca un inamic al regimului s-au afirmat şi cele mai multe trupe de rock românesc, care au rămas, pentru mulţi, ca adevărate puncte de referinţă. Cum se poate explica acest paradox?
În toamna anului trecut a avut loc, la Universitatea de Vest din Timișoara, proiecția filmului documentar Free to Rock (2017), în prezența producătorului Doug Yeager. În cadrul discuțiilor care au urmat vizionării filmului s-a discutat despre rock ca despre un “virus”, foarte contagios pentru tineri, împotriva căruia luptau din răsputeri autoritățile comuniste din Europa de Est. Năzuințele și speranța de libertate a tinerilor din acea perioadă s-au regăsit în muzica rock, reușind să treacă chiar și peste cea mai cruntă opresiune. Rockul și-a confirmat încă de pe atunci atributul de voce a protestelor și voce a schimbării. Pentru cei aflați acum în jurul vârstei a doua, trupele din perioada aceea se constituie, într-adevăr, ca puncte de referință în jurul cărora gravitează amintirile perioadei în care erau tineri.
În România zilelor noastre, cum se prezintă situaţia rockului? Vorbim de multe trupe de underground şi de prea puţini care mai reuşesc să ajungă la un public larg, la televiziune, la radio…
În perioada aceasta de pandemie rockul suferă crunt. Mai ales trupele din underground. Pentru că România are mult prea puține trupe rock ce pot supraviețui à la longue în situația dată, fără concerte și festivaluri, bazându-se exclusiv pe vânzari on-line de merchandise. Nu avem nici politici implementate la nivel guvernamental, de sprijinire a artiștilor din acest domeniu, așa cum se întâmplă în țări precum Danemarca, Suedia, Finlanda sau Norvegia. Suntem în război cu un virus și pe timp de război, muzele tac, din păcate.
Dar în condiții normale, cred că rockul românesc se prezintă binișor către destul de bine. Există o multitudine de trupe care reprezintă toate sub-genurile, se organizează câteva festivaluri de mare anvergură în țară, există comunități închegate. Cu toate că, așa cum reiese dintr-o cercetare realizată de profesorul Vasile Dâncu, sub egida Institutului Român Pentru Evaluare și Strategie, rockul și metalele grele se regăsec mult prea slab reprezentate în preferințele muzicale ale românilor. În consecință, genurile muzicale difuzate de televiziuni și radiouri reflectă, în heavy rotation, destul de fidel preferințele majorității ascultătorilor, mari consumatori de muzica unor trupe mainstream, dar mai puțin de rock. Și mai putem discuta, din păcate, despre de o serie de lacune în educația muzicală a tineretului, situație datorată micii importanțe acordate muzicii în curriculum-ul școlar. Apoi, sunt mult prea puține posturi (exceptând Rock FM. Rock TV, Radio Guerilla) care au în grila lor de programe emisiuni destinate muzicii rock sau heavy metal, ca să nu pomenim de rockul mai extrem. Drept e că underground-ul ar trebui să rămână în underground, pentru a-și îndeplini menirea. Radioul și televiziunea ar trebui să cultive gusturile publicului și către aceste genuri, mai dificile de ascultat și înțeles. Consumul muzical al majorității ascultătorilor, în materie de artiști și trupe rock, se limitează la trupe consacrate deja înainte de 1990: Iris, Holograf, Compact, Cargo, Voltaj sau la trupe și artiști internaționali de mare succes precum Bon Jovi, AC/DC, Metallica sau Guns’n’Roses.
Sunteţi consumator de evenimente rock şi metal. Spuneţi-ne puţin despre atmosfera concertelor, festivalurilor. Cum este dinamica acelor grupuri de oameni veniţi să îşi vadă artiştii preferaţi?
Concertele și festivalurile reprezintă momente speciale pentru orice fan al genului. Sunt momentele în care îți vezi favoriții în carne și oase, poți să-i cunoști, să interacționezi cu ei și chiar să ciocnești cu ei un pahar. Oricât de bine ar suna un CD sau vinyl, să vezi muzicienii sau trupa preferată la câțiva metri distanță pe scenă, multiplică senzațiile trezite de muzica în sine. Niciun show live nu este 100% identic cu un altul, chiar dacă vorbim de aceeași trupă, pentru că intervin o mulțime de variabile. Artistul este, fără îndoială, elementul central al succesului unui eveniment live, fie el concert, fie festival. Contează foarte mult vibe-ul pe care ți-l transmite artistul, dincolo de interpretarea pieselor, felul în care arată scena sau magia realizată prin combinarea sunetelor cu luminile și cu efecte pirotehnice. Însă la fel de important este publicul. De regulă, artiștii sau trupele au acel al șaselea simț de percepere a publicului prezent, care îi ajută să-și ajusteze la nevoie show-ul. Un eveniment live este și un foarte bun prilej de a-ți (re)întâlni prietenii sau de a cunoaște oameni noi, care împărtășesc pasiunea aceasta comună pentru rock. Multe prietenii trainice au fost sudate la astfel de evenimente. În ciuda aparențelor, a înfățișării destul de “dure”, cei mai mulți rockeri sunt oameni foarte deschiși, prietenoși și extrovertiți. Publicul unui concert rock se metamorfozează într-o masă omogenă în care nu mai contează nici genul, nici cărei etnii îi aparții, nici dacă ești alb sau negru, nici statusul social și nici nivelul de studii. Iar în cadrul unui festival, când trăiești muzica la unison cu alte câteva mii de persoane ca tine aidoma unui trib, când stai cort lângă cort sau la focul de tabără după concertele dintr-o zi, sentimentul de apartenență la aceeași mare familie este și mai pronunțat. Desigur, fiecare familie are și oile ei negre.
În încheiere, v-aş ruga să ne daţi o recomandare de 5 solişti, formaţii sau albume care pot fi considerate un „must-listen”.
Este destul de dificil să conturezi o astfel de listă. Se întâmplă să ne placă o anumită piesă, sau un album, în funcție de starea în care ne aflăm într-un anumit moment. Fiecare om percepe în mod diferit muzica sau mesajul transmis de versuri, are un gen/subgen preferat, care rezonează cu personalitatea sa, ca atare “mini-universul” nostru muzical va fi diferit. Muzica pe care o asculți te și reprezintă. Fiecare dintre noi are o astfel de “carte de vizită” a propriilor preferințe muzicale, aflată în permanentă expansiune. Așadar, dacă ar fi să fac o recomandare de albume cu care rezonez, fără îndoială ar fi vorba de albume ale unor trupe care gravitează în jurul sub-genurilor progressive/doom/death metal și metalcore. Și fără să realizez un top al preferințelor, aș include obligatoriu următoarele albume: Arcane Rain Fell (Draconian), Blackwater Park (Opeth), Images and Worlds (Dream Theater), When a Shadow is Forced Into the Light (Swallow the Sun) și VII: Sturm und Drang (Lamb of God).
