Isopatrusute reprezintă un proiect ambițios, gândit de câțiva adolescenți, un proiect ce are ca prim scop reanimarea darkroom-urilor. Sprijină tinerii care vor să cunoască povestea întreagă a procesului developării unui film și, zic eu, are sau va avea un rol important în demontarea ideii că fotografia pe film înseamnă doar cadrele scanate și trimise pe mail.
Programasem să mă văd cu Matei Dumitru, Laura Vasile, Vlad Pănăzan și Ioana Popescu la ora 3, dar cum timpul meu este total extraterestru față de cel al oamenilor în general, m-au așteptat în jur de jumătate de oră. De la 133 până în Green am fugit de-am mâncat pământul și mi-am și luat o înjurătură de la un șofer. Mă așteptau calmi la o masă din stânga și discutau. Aveam emoții, aceasta fiind prima dată când asimilam pe viu informații, nu cu ajutorul rețelelor de socializare sau apelurilor telefonice. Mi-am scos carnețelul în care am notat doar două cuvinte pe tot parcursul discuției, fiind prea absorbită de ceea ce vorbeau oamenii din jurul meu.
Anul trecut Matei mergea destul de des pe la UNATC să-și developeze filmele și să-și mărească fotografiile. S-a împrietenit cu ,,Nea’ Jorj’’, laborantul, care i-a povestit că din cauza unor interese financiare, instituția va trebui să renunțe la peliculă. Treaba asta l-a pus pe gânduri și a realizat că acela ar fi fost ultimul laborator de developare foto semi-public din țară, așadar spune el: ,,Odată cu el se duce orice soi de educație pe bune, iar generația noastră ar fi, practic, ultima care ar prinde workflow-ul complet analog’’.
În urma unei întâlniri în Manasia s-au înfiripat primii stâlpi de susținere a ideii unui laborator de film. De ce s-au gândit oamenii aceștia să se avânte într-o astfel de peripeție anevoioasă? Simplu: le pasă. Auzind vestea de la UNATC, s-au gândit că oamenii interesați de fotografia pe film nu mai au unde să învețe sau să practice ceea ce le place. Aflu de la ei că majoritatea persoanelor refuză să mai ridice și filmele în sine de la centrele unde le lasă la developat, optând asupra trimiterii fotografiilor pe mail și înștiințându-i pe lucrători că pot să le arunce. Așadar, majoritatea optează pentru forma digitală a fotografiilor pe film, „pierzând pe drum tot farmecul fotografiei pe film în sine’’, susține Matei.
În urma plecării unei „personalități” din liceul lor, aceștia profită de ocazie și fac rost de un birou. Fire mai timidă din fire, Matei recunoaște că îi era destul de rușine să trimită mesaje oamenilor pe care i-a ales împreună cu Laura să ia parte la proiect. Laura s-a transformat, astfel, într-un soi de „Neghiniță” feminin și mai înalt, șoptindu-i ce să scrie în mesaje. Au reușit să îi convingă și să îi atragă în lupta pentru peliculă.
Ce îmi povestesc ei despre cum au pregătit laboratorul mă amuză dar mă și măgulește; au lipit folie de aluminiu pe geamuri cu scotch, închideau și deschideau lumina cât să vadă pe unde mai trece vreo rază, ca să o acopere. Au făcut asta de câteva ori bune. Aflu că au un așa zis „zid al rușinii” unde lipesc experimentele nereușite, precum un film care a ieșit complet alb din cauză că au încurcat o substanță. Deși au primit aprobare de la directoare pentru a folosi baia și pentru a intra și sta în liceu cât și când au nevoie, profesorii comentează asupra folosirii băii, iar la telefonul școlii bodyguarzii nu prea răspund în lipsa secretarelor, așa că Matei sare gardul și îi anunță pe portari să le deschidă celorlalți.
Mai vorbim de una, de alta și intrăm în detalii personale.
Vlad aflase de un aparat foto pe care l-ar fi avut bunicul lui, visând că ar putea fi un Leica. A urmărit firul familiei până a dat de el și s-a dovedit a fi un Zenit. Era prin clasa a VIII-a, spune el. A cumpărat un film și a ieșit în stradă să tragă tot ce îl impresiona la vârsta aia. Deși consideră fotografia digitală mai presus de peliculă, nu îi place; tot de cea pe film este atras. Gesticulează destul de entuziasmat când vorbește despre lucrurile astea și se însuflețește. După ce termină de povestit, se întoarce la tăcere și continuă să fie atent la vorbele celorlalți.
Pasiunea Laurei vizavi de fotografia pe film, sau fotografie în general, a pornit din frica de trecerea nemiloasă a timpului, frică ce a născut dorința de conservare a amintirilor, sau a oamenilor apropiați ei. Prima dată când și-a întrebat familia de posibilitatea de a găsi prin casă vreun aparat pe film i s-a răspuns afirmativ și a aflat că aparatul avea un film înăuntrul lui cu fotografii cu ea de când era mică, ce nu fuseseră niciodată developate până atunci. Neștiind absolut nimic despre peliculă, după ce a tras cele 20 de cadre rămase, a deschis aparatul. S-a uitat puțin strâmb la film și nu înțelegea de ce nu arată mai „consistent”, spune ea. Așa a pierdut Laura o parte destul de mică, dar importantă din copilăria ei. Îmi mărturisește că, deocamdată, fotografiile sale înseamnă ceva pentru ea, dar nu și pentru ceilalți, aspect la care și-ar dori să lucreze.
Într-un fel sau altul, necunoscut ce-i drept, după Revoluție, bunica lui Matei a făcut rost de un ecograf pe care îl ține încă în cămară, deși e destul de periculos spune el; ecograf ce avea atașat un aparat pe film pentru a le trimite pozele pacienților. L-a deșurubat și l-a luat. Totuși, s-a apucat pe bune de fotografie cu DSLR-ul pe care l-a cumpărat tatăl său, mergând pe la evenimente. Apoi, oamenii au început să aibă încredere în capacitățile sale artistice. Este puțin dezamăgit de oamenii ce practică fotografia pe film, dar ignoră procesul de naștere a cadrului scanat. Totuși este fericit că sunt atâtea persoane care s-au apucat de peliculă, pentru că nu se pierde această artă meșteșugărească. Am înțeles că au gânduri mari: vor să devină un punct unde oamenii știu că își pot lăsa fotografiile la developat și scanat, mai ieftin totuși decât prin alte părți.
Cei care participă la proiect sunt: Matei Dumitru, Laura Vasile, Vlad Pănăzan, Lia Ștefănescu, Matei Bumbuț, Irisz Kovacs, Ioana Popescu, Bogdan Grigoriu, Harumi Omine și Anca Țintea.
Când a venit momentul să plecăm, ne-am întors fiecare la viețile noastre, ale lor intersectate, a mea separată. Eu am plecat plină de entuziasm.
Ca să înțelegeți mai bine ce este isopatrusute și cu ce se mănâncă, l-am luat la întrebări și povești pe Matei Dumitru, unul dintre fondatori.
Povestește-ne puțin despre cum a apărut isopatrusute, unde, cu cine și mai ales de ce?
isopatrusute a apărut iarna trecută în Manasia din nevoie și din anticipare, împreună cu Laura și cu Pănăzan. Este vorba de anticiparea închiderii atelierului analog de la UNATC – lucru despre care se șușotește de mulți ani, dar care va deveni, cel mai probabil, o realitate dureroasă anul viitor. Nu-i vorba doar de UNATC, totuși.
Pe vremuri obișnuiau să fie laboratoare foto în licee – ambii mei părinți le frecventau pe ale lor – dar de când cu închiderea diviziei foto de la Azomureș în 2003 și disponibilitatea aparatelor foto digitale au început să dispară unul câte unul.
iso a apărut atunci când ne-am dat seama că nu există darkroom-uri publice (sau cursuri de fotografie analog) în București, și că odată cu închiderea celui de la UNATC vom rămâne cel mai probabil ultima generație de darkroom printers.
Cum ați reușit să obțineți spațiul de la școală și cât de greu a fost?
Spre surprinderea noastră, ne-a fost foarte ușor să primim biroul în care lucrăm. Norocul a fost că un director adjunct tocmai plecase să lucreze la Politehnică și îl lăsase gol. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg cu textul proiectului la Roxana Marin. Mi l-a luat de sub nas și i l-a dus directoarei liceului, care a fost de acord imediat.
Problemele, în schimb, au apărut mai târziu. Într-un laborator foto ai nevoie permanentă de apă (și mai important, apă caldă). Singura baie din liceu cu apă caldă este baia profesorilor – pe care i-am enervat cu tăvile și sticluțele până când toată lumea voia să scape de noi.
Cum decurge o zi în laboratorul isopatrusute?
Zilele în laborator vin în multe forme și culori:
- Zilele de vară, când paznicii nu răspund la telefon și trebuie să sar gardul din spate ca să-i rog (politicos) să deschidă poarta.
- Zilele când toată lumea întârzie minim două ore (dar nu-i nimic, pentru că toată lumea întârzie)
- Zilele de purgatoriu, când avem filme de scanat (adică cel mai lent, plicticos și nasol procedeu din univers).
- Zilele când merge totul bine, lucru care credem că se întâmplă în general – but where’s the fun in that?
Cum și de ce ați ales numele de isopatrusute?
isopatrusute e un nume ales cam pe genunchi – aveam nevoie de unul, și după ce am venit cu ăsta n-am găsit nimic mai bun. Primul soi de hârtie pe care l-am folosit (Fomaspeed RC) era rated la ISO 400, și am zis că parcă se potrivește.
Care sunt planurile de viitor și de ce este nevoie de astfel de inițiative și în alte școli?
Primul an a fost pentru toată lumea o experiență de învățare și de orientare și am descoperit că sunt multe lucruri pe care vrem să le schimbăm. Am fost 10 oameni – eu, Laura, Pănăzan, Lia, Bogdan, Irisz, Matei (Bumbuț), Harumi, Ioana și Anca. Anul ăsta, plănuim să învățăm mult mai multă lume să lucreze. Pregătim acum materialele pentru trei cursuri, pentru începători și avansați. Vom anunța curând mai multe detalii despre ele și despre procesul de înscriere.
Nu cred că e neapărat nevoie să se întâmple asta în școli. Realizez că este destul de greu pentru o instituție să sacrifice o cameră și noi am avut mare noroc că liceul nostru este destul de liberal și de creativ. Cred, în schimb, că ar trebui să existe un atelier public unde lumea să poată învăța metode alternative de fotografie. (Bravo, Allkimik & Ambrotipescu!) Probabil că în direcția asta ne vom îndrepta când terminăm liceul.
Imagini din arhiva isopatrusute. Un articol de Andreea Cristea. Interviu de Romina Banu.
