Sâmbătă au fost cele mai mișto filme de la Bieff, la Journeys into Subconscious. Alese de Andrei Tănăsescu, toate cinci au fost, mai mult sau mai puțin, centrate pe procesul de expansiune a minții. Și pe complexitatea creierului uman.
Cele cinci au fost Freud and Friends, de Gabriel Abrantes, My Mommy, de Falck, CÉOS | PHOÉBÉ, de David Rodes, The Exquisite Corpus, de Peter Tscherkassy și Dear Director, de Marcus Lindeen.
FREUD AND FRIENDS, Gabriel Abrantes, 2015
Freud and Friends a fost și mențiunea specială a juriului, are ironia specifica a lui Abrantes, și e și unul dintre preferatele mele. E prezentat ca un show TV, cu pauze de publicitate și toate cele, și documentează proiectul unei tipe care a reușit să construiască o mașină ce pătrunde în visele oamenilor. Cobaiul (și iubitul ei) este chiar Gabriel Abrantes, iar mașinăria este conectată la un pește, pe care-l numise Bernando.
Mintea lui devine o parodie Freudiană, iar cele mai mari frici ale lui sunt angajamentul și căsătoria. În vis, se vede pe sine mult mai atractiv, imaginea mamei lui iese din iubită, când ea doarme și-i șoptește numele, mama îi spune că e un nimic și n-o merită, sora iubitei îl imploră s-o părăsească pentru ea, și totul devine atât de, pur și simplu, ridicol – apoi vine publicitatea, cu o reclamă la un film ‘de-al lui Woody Allen’, Vicky, Cristina&Bosnia Herzegovina. Și te prăpădești de râs.
MY MOMMY, Falck, 2014
Două femei reconstituie scena unui abuz, suferit de una dintre ele, la doar 9 ani. E foarte, foarte disturbing și reușește să te facă să empatizezi cu victima, cu copilul lovit și târât pe jos. În Signe (victima), se rupe ceva, pe cameră, care era mereu rupt acolo, doar că bine mușamalizat. E chinuitor să vezi cum adultul este construit din mai multe personalități-fantome, mai multe identități ale trecutului adunate una peste alta, iar adultul nu poate să nu fie și copilul care plângea și-l ruga pe agresor să înceteze. Căci ”suntem ceea ce am fost și ceea ce suntem.”
Acceptându-și copilul fantomă, Signe se purifică, în fața ochilor noștri.
CÉOS | PHOÉBÉ, David Rodes, 2015
Cred că ăsta a fost cel mai interesant film. A fost și cel mai scurt (cred), dar a depins foarte mult de interpretarea privitorului.
Cei doi se află într-un loc ce pare ori subconștientul lor, ori inconștientul colectiv, și sunt înconjurați de valurile făcute de gândurile lor. Se uită unul la altul, vorbesc puțin, și fac schimb de o amuletă. Totul e foarte sugestiv, iar comunicarea dintre ei doi pare să se bazeze pe puterea minții fiecăruia dintre ei, care pare să-și fi atins forma superioară. Poate reprezintă doi oameni care au reușit să călătorească (și să ajungă) în a cincea dimensiune. Sau poate ei doi și imaginea lor sunt tot proiecții astrale. Sau poate e vorba despre animus și anima. Sau poate toată secvența se bazează pe conotațiile mitologice; Ceos, în mitologia greacă, reprezenta inteligența rațională, iar Pheobe, înțelepciunea profetică – două tipuri de inteligență complet opuse, în aparență, care par să se contopească în film. Nu știi.
THE EXQUISITE CORPUS, Peter Tscherkassky, 2015
(http://www.tscherkassky.at/)
Un cuplu ajunge într-o colonie de nudiști. Privesc și se apropie de o femeie care doarme pe plajă. Montaje de imagini erotice, neexplicite, alb-negru, care curg fascinant una din alta. Femeia se trezește. Se uită și ea la ei și zâmbește.
DEAR DIRECTOR, Marcus Lindeen, 2015
Ăsta e foarte frumos. E povestea (adevărată) a lui Kazzrie Jaxen, o pianistă de jazz, care în vara anului 1980 vede filmul lui Ingmar Bergman, ”From the Life of the Marionettes”, și-i scrie o scrisoare de 16 pagini, în care-i mulțumește. Simplu, se regăsește, prin film- și-și dă seama că ”nu este singură în corpul ei”. Descoperă că o parte din geamănul ei, pierdut în pântec, încă mai e în ea, trece printr-o criză existențială și înființează un grup pentru oamenii care își poartă geamănul în ei. From the Life of the Marionettes i-a schimbat viața lui Kazzrie, dar nu l-a văzut niciodată până la capăt – ca să nu trebuiască să iasă din el.
Highlighted lines:
« I’ve experienced death before I experienced life – before I was even born. »
« You’re not alone in your body. »
« I feel like I’m not in my body, I feel like I’m wearing my character’s clothes. »
« I didn’t want to see the end of the film because I wanted to keep it in me. »