Toată lumea are un caiet pe care-l folosește ca să tragă linii atunci când se plictisește în timpul convorbirilor cu rudele. Sau pe care desenează în timpul orelor. Sau pe care scrie liste de cumpărături care, de cele mai multe ori, sunt așa de bizare încât devin adevărate colaje. Am și eu unul, folosit tot în situațiile astea. Numai că obsesia pentru poezie lovește din nou și, vrând-nevrând, își face loc prin ilustrațiile din ”Camera cu lumină roșie”.
((uneori te-aș suna de 1.000.000 de ori/zi; abonatul nu poate fi contactat, vă rugăm reveniți))
(”sunt obsedat de o voce care să-mi spună nu e nevoie să stai sub pătură dacă nu vrei putem fără să ascultăm muzică putem fără să punem nicio alarmă. câte liniuțe are depresia noastră?” – Costel Onofraș)
((mergem acasă & verificăm împreună.))
(”Mai sunt câteva secvențe să ți le prezint despre tine și mine despre cum suntem noi și îi dăm drumul” – A. Urmanov)
((te voi duce în dormitor apoi; ai cele mai frumoase sutiene din lume și cele mai multe inele, dar o să rămâi goală))
((toată viața am fost c-un picior în groapă & c-o mână pe hârleț.))
(”îmi urăsc atât de tare pulsul…” – M. Aldea)
((pașii noștri când ți-am zis că dacă ne pierdem, eu tot te voi iubi))
((privirea ta când ți-am dat de băut și ți-am zis că nu pot face copii; niciun text suplimentar nu poate aduce lămuriri))
((perdelele tale galbene de la Ikea))
((mergem în Tel Aviv & mâncăm smochine; sau ne urcăm pe primul bloc & numărăm avioanele care zboară spre Moscova marțea.))
(”în ultimul timp nu te mai pot vedea decât pe holuri la o țigară și tu fumezi trei una după alta și pofta ta morbidă mă bucură” – Dan Sociu)
((în viață oamenii plâng mai ales de fericire; zâmbim zâmbim sângele curge timpul zboară))
