Katabasis (sau catabasis) e un termen ce provine din greaca veche, κατάβασις, compus din κατὰ ce semnifică „jos” și βαίνω însemnând „a se duce”. Reluând, astfel katabasis poate însemna, o descindere, cum ar fi mișcarea la vale, scăderea vântului sau apusul soarelui, o retragere militară, drumul spre infern sau călătoria dinspre continent spre litoral. Mitologistul american Joseph Campbell, dedicându-și munca către monomitul eroului în cultura umană, descrie katabasis, descinderea în Infern, ca fiind o parte fundamentală în povestea-model de căutare și inițiere a Eroului, în ficțiune și în nonficțiune. Această deplasare în măruntaiele pământului este precedată deseori de o chemare spre inițiere și o separare de familie și mediul familiar, dar și o descindere în propriile gânduri. E o perioadă pentru a rătăci în întuneric, singurătate și îndoială; tristețe și pericole; agonie, frică, înstrăinare, adesea înstrăinat de ceea ce ținem cel mai drag: simțul nostru despre cine suntem. În acest tărâm subteran, protagonistul trece prin tribulații și teste, poate fi întemnițat, poate găsi aliați sau inamici, poate pierde o posesiune sau primi un cadou, își poate descoperi adevărata origine, poate dobândi cunoștințe sau înțelepciune, pentru ca într-un final să se întoarcă la lumina zilei, transformat și pregătit pentru următorul stagiu din călătoria sa.
Pentru romani și etrusci, Infernul era accesibil prin adâncimile unor peșteri, tuneluri sau caverne; câteodată sub sau după o mare, într-un deșert sau pădure adâncă sau închis într-un munte; elementele definitorii al acestui tărâm rămân aceleași: în afara percepției imediate, ostil oamenilor și accesibil printr-o poartă magică plasată în lumea ordinară. În literatura clasică, anumite pregătiri erau necesare pentru a supraviețui Infernului: monedele pentru barcagiul râului, prăjiturile de ovăz pentru Cerber. Din această fază a călătoriei, elementele mitului divaghează de la cultură la cultură, de la concepțiile și preconcepțiile autorului la necesitățile narativului. În narațiunile moderne însă, coborârea în abis ia altă formă; călătoria duce spre interiorul personal și spre interiorul societății. Dacă în antichitate, Infernul era conturat și delimitat concret față de lumea normală, a oamenilor, în societatea orientală modernă (și nu numai) portretizată de [A Land Imagined, Ash is Purest White și I Am Not Madame Bovary] limitele sunt dizolvate și se întrepătrund.
În A Land Imagined (2018), Yeo Siew Hua portretizează o lume apropiată de vis ce descinde într-o dramă socială modernă a unor imigranți angajați ca zilieri în Singapore, un fel de proto-katabasis inversat.Prima treime din peliculă, urmărim un polițist, Lok (Peter Yu), ce investighează dispariția unui muncitor chinez, Wang (Liu Xiaoyi). Intrând într-o polemică cu partenerul său asupra necesității acestei investigații și a cheltuirii banului public pentru găsirea acestei figuri minuscule și irelevante [Wang], polițistul Lok începe să descrie o imaginație a vieții muncitorului chiar înainte de dispariție. În urma unui accident de muncă, Wang nu-și permite să piardă salariul zilnic așa că se oferă să fie șoferul care aduce muncitorii de la aeroport către situl de construcție. Păstrând atmosfera de noir, compania pentru care lucrează aceste devine o entitate nebuloasă, un fel de organism cosmic à la Lovecraft, o depicție a unei necesități de afirmare a identității personale în fața necunoscutului infinit.
În timpul unui drum de acest gen, Wang îl cunoaște pe Ajit (Ishtiaque Zico), din Bangladesh, care devine unicul său prieten. Dacă pentru Lok kabasisul este imaginarea vieții lui Wang, pentru Wang aceasta începe într-o noapte, bântuit de insomnie, este purtat către o e-cafenea, în sine o poartă magică către alte lumi; cea reală prin video call-uri și news outlets (in extremis, Google), dar și spre lumi virtuale (jocuri), presărată cu culori stridente venind de la LED-urile calculatoarelor și a perifericelor specifice. Aici o întâlnește pe Mindy (Luna Kwok), ce la prima vedere ar servi drept Cerber, pentru că administrează localul și implicit lumile ce ar fi accesibile, dar pentru Wang devine barcagiu pe Styx; îl va duce pe acesta pe o plajă artificială unde îl va reintroduce în lumea din care vine. Doar că Wang refuză întoarcerea către lumea eterică reală, și după ce se pierde în vis, înghițit de un meta-ceva, acesta își imaginează cum doi polițiști investighează dispariția lui. Lok îl caută pe Wang, și Wang îl caută pe Lok; un katabasis cerc. Infinitatea este totuși învinsă, când cei doi se întâlnesc într-un sfârșit, transformându-se reciproc din ireal în real, într-un cadru de câmpie eliză.
În Ash is Purest White (2018), Zhangke Jia abordează din nou situația socială a Chinei și cotitura adoptată la începutul noului secol; capitalismul, expansiunea rapidă, competitivitatea și occidentalizarea statutului social nu sunt documentate doar din postura de schimbare în societatea chineză, ci și prin prisma vieții personajului principal, Qiao (Tao Shao). Filmul are trei părți; în 2001, Qiao trăiește într-un orășel minier și este iubita unui jianghu, un gangster mărunt, Bin (Fan Liao) care-și petrece zilele jucând Mah-jong și fumând lângă un pahar de băutură. După ce șeful lui Bin este asasinat, lumea relativ liniștită din jurul ei începe să se agite și să adune momentul, și explodează când cei doi sunt acostați pe stradă de un grup de motocicliști. În încleștarea ce are loc, Bin este pe cale să-și piardă viața, iar Qiao ia o decizie ce va servi drept poartă spre Infern. Aceasta trage câteva gloanțe dintr-un pistol în aer, speriind astfel atacatorii, și este arestată. Qiao primește 5 ani de închisoare pentru posesie de armă, luând vina asupra sa într-un exces de zel romantic.
Astfel, a doua parte a peliculei, ce este situată în 2006, este katabasisul propriu zis a eroinei; Qiao descoperă o altă lume, diferită de aceea pe care o cunoștea, ce necesită o adaptare hiperbolizată față de necesitățile cunoscute. Qiao își începe căutarea în această nouă lume ciudată, în primul rând a liniilor definitorii a propriei persoane și după, a locului pe care îl ocupă în noua ordine socială. Qiao își descoperă noi resurse, folosindu-se de ingeniozitate și viclenia, fixându-și în timp și un spirit al răzbunării față de Bin, care între timp și-a părăsit orașul natal și găsindu-și altă iubită, reducând sacrificiul romantic a lui Qiao la nimic. Dacă în antichitate, drumul Eroului era bine definit, spectatorul știind de la bun început ce fel de poveste va fi; eroul este temperat și purificat de această călătorie în Infern, echipat acum cu abilitățile și obiectele necesare ducerii misiunii la bun sfârșit. Fixând vanitatea umană inerentă ca posibilă hamartia, acel defect fatal care ducea la decăderea Eroului în tragediile grecești antice, ultima parte a filmului ne arată două personaje șterse, gri; Qiao devenind un șef jianghu fără iluzii sau dorințe, iar Bin un bătrân alcoolic ce a supraviețuit unui atac cerebral. Total posibil ca Qiao să nu-și fi găsit ieșirea din Infern.
I Am Not Madame Bovary (2016) este o poveste despre o luptă kafkiană cu birocrația chineză; în fapt, numele filmului (Wo bu shi Pan Jin Lian) face referire la Pan Jinlian, echivalentul estic al doamnei adulterine a lui Flaubert. Li Xuelian (Fan Bingbing) divorțează de soțul ei, Qin (Li Zonghan) pentru a obține un apartament pentru cetățenii burlaci de la Stat, plănuind apoi să se recăsătorească. Doar că Qin are alte planuri; odată ce intră în posesia imobilului, acesta se căsătorește cu altcineva, dar și o denunță pe Li ca fiind imorală, la fel ca Pan Jinlian (Bovary). Jurând răzbunare, aceasta caută să anuleze divorțul fals ca să divorțeze de el real.
Timp de un deceniu, Li se perindă prin acest Infern birocratic, de la judecătorie, șef de județ, primar, ajungând până la Adunarea Națională a Reprezentanților Poporului. Katabasisul eroinei este o abordare mai directă, voluntară aproape, o confruntare directă luptată cu tenacitatea dată de focul lăuntric cu care Li a fost înzestrată încă de la început, o tenacitate născută din „țărănimea” modernă, din care aceasta face parte. Xiaogang Feng (regizorul) a ales să filmeze într-o rație de aspect rotund, asemănător cu picturile literati ale dinastiei Song (de unde și provine legenda Pan Jinlian). Deși nu nimerește satira politică atât de mult ca alte filme despre tragedii birocratice. Adaosul de tragi-comic dă o alură mai destinsă decât restul de filme din acest articol. Aici, scăparea din infern vine odată cu trecerea pe fullscreen, ieșind din încătușarea cadrului rotund, o trecere de la medievalism la modernism; fostul soț moare, iar Li nu primește lung căutata răzbunare. Filmul se încheie cu Li acceptându-și soarta pentru ceea ce este și se eliberează de mânie și ură.
Aceste călătorii în Inferne sunt, simbolic, explorări ale inconștientului individual sau colectiv unde putem întâlni instincte, dorințe, emoții, secrete și nevoi necunoscute reprimate și îngropate. Este tărâmul haosului și al iraționalului și totuși o sursă de putere creativă și vitală. Este acasă la ce C. G. Jung a numit Umbra, latura întunecată a sinelui pe care nu o putem recunoaște cu ușurință, deoarece conține aspecte reprimate, negative și nefavorabile ale noastre înșine, care trebuie integrate în sinele nostru mai mare pentru a obține realizarea deplină a naturii noastre interioare. În combinație cu societatea modernă din acea parte a lumii, o societate profund stratificată, în special datorită dezvoltării la viteză imensă, care a înrădăcinat adânc clasele sociale și a imobilizat mișcarea pe scara socială, Infernul din katabasis se dizolvă cu lumea reală, astfel Eroul fiind nevoit să navigheze propria lume în întuneric, nefiind ieșit din comun să se piardă.
