O să încep prin a spune că sunt mega fan LAIKA de când am văzut Coraline (regizat de Henry Selick, pe care îl știți pentru că a regizat și The Nighmare Before Christmas) și mi-am dat seama cât de mișto poate să arate un stop-motion. Și de atunci i-am tot urmărit pe băieții ăștia (și fetele) care formează LAIKA, o super companie de stop-motion din America care, deși au doar 4 filme de lung-metraj scoase, au reușit (în 10 ani!) să ajungă să fie printre cele mai cunoscute companii de animație și mai ales de stop-motion din lume.
Deci, când am aflat de noul lor film, Kubo and the two strings, care printre altele avea să fie regizat de Travis Knight, adică directorul LAIKA aproape că am explodat de entuziasm și am așteptat un an întreg să apară în timp ce îmi stresam prietenii cu discuții de genul „Să nu uiți că trebuie să mergem la Kubo” „Păi când apare?” „Aa…cam peste 4 luni”.
Apoi, am fost și mai entuziasmată când am aflat că o să fie în avanpremieră la Anim’est. Și cu o zi înainte de proiecție am stat și m-am gândit că am pus atâta presiune pe acest film și dacă nu o să îmi placă o să fiu foarte dezamăgită. Am uitat însă repede de gândul ăsta și mi-am zis că prost nu o să mi se pară niciodată, aș fi putut să trec și peste o poveste mai slabă doar de dragul de a vedea păpușile minunate de la LAIKA.
Și totuși, cu toate așteptările mele uriașe, am fost luată prin surprindere. Mă așteptam să îmi placă, dar nu atât de mult.
”If you must blink, do it now.”
Cu replica asta zisă de Art Parkinons – Rickon din GOT, care se pare că are o voce superbă, atât de potrivită cu filmul încât inițial mi-am zis că n-are cum să fie el, sigur e un actor cu mai multă experiență – începe Kubo and the two strings. Și, într-adevăr, următoarele două ore nici nu cred că am mai clipit. Kubo e un băiat japonez fără un ochi, care trăiește cu mama lui în vârful unui deal, are un talent magic de a face origami să prindă viață cântând dintr-o lăută și trebuie mereu, mereu, mereu să vină acasă înainte de apus. Bineînțeles că nu ține cont de sfaturile mamei, dar la el consecințele sunt un pic mai grave decât era pentru noi seara în care nu mai aveam voie să ne uităm la televizor pentru că întârziasem de afară.
Mi-e greu să aleg o chestie care mi-a plăcut cel mai mult la film, dar cred că, până la urmă, ce mi se pare cel mai frumos la toată aventura lui Kubo e că se vede că scenariștii și regizorul își respectă foarte tare audiența formată din copii. De multe ori e o tendință în animațiile pentru copii să se menajeze cumva publicul, eroul trece prin multe încercări, te sperii, crezi că moare, poate mai moare vreun personaj secundar, dar în final totul e cu happy end, personajul principal e teafăr și nevătămat și se întoarce la familia sau prietenii lui să trăiască fericit până la adânci bătrâneți. Aici lucrurile nu stau chiar așa. De la prima scenă e clar că nu o să fie o poveste prea veselă. Kubo e încă un bebeluș și totuși deja e grav rănit. Și nu e genul ăla de cicatrice, micuță și chiar atrăgătoare într-un fel, pe care o vezi la unele personaje după ce s-au bătut vitejește cu 10 inamici. Nu, lui Kubo îi lipsește un ochi și peticul mare care îi acoperă fața ne amintește de asta tot restul filmului. Apoi, același Kubo, a crescut fără tată, oarecum izolat de ceilalți oameni din sat, mama lui e aproape o fantomă pe care rareori mai reușește să o înveselească Kubo. Într-o astfel de situație ar fi fost neverosimil și stupid să se ajungă la un final fericit, dar scenariștii nici nu sunt catastrofici și finalul, deși puțin trist, e plin de speranță, fără să fie siropos în vreun fel.
Am tot întors filmul pe dos și m-am gândit dacă nu e totuși vreo chestie care nu mi-a plăcut și pe care n-am remarcat-o pe loc, fiind cuprinsă de poveste. La o săptămână după ce l-am văzut, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama mai bine cât de bun e. Pentru că nu doar firul narativ e foarte reușit, ci tot ce formează filmul ăsta. Animatorii s-au întrecut pe ei înșiși, aproape că nu sesizezi că totul e făcut din păpuși, iar la unele scene la care am fost convinsă că sunt CGI am văzut după că de fapt toate decorurile alea chiar există, făcute de la zero de mâinile unei echipe extrem de talentate (cum ar fi o barcă făcută din frunze). Tehnica e la cu totul alt nivel față de filmele lor de până acum (care oricum erau și ele grozave). Actorii sunt incredibili, replicile lor te trec prin toate emoțiile posibile. Nici măcar Matthew McConaughey nu are accentul ăla de texan care devine enervant la un moment dat.
Și la toate astea se adaugă muzica, compusă de Dario Marianelli (aici vedeți cum au făcut ei un cover mi-nu-nat la While my guitar gently weeps). Muzica e aproape ca un alt personaj aici, pentru că prin ea își realizează personajele magia și urmărește fiecare poveste spusă de Kubo. Cu ajutorul muzicii mama lui Kubo îl salvează de mai multe ori și, tot printr-un cântec, Kubo salvează întreg satul.
Poate că dus un pic mai departe, putem înțelege de aici că, în ciuda atâtor arme și armuri, tot arta e cea care salvează situația. O fi așa, nu o fi, mergeți la film să îl interpretați voi singuri și să vă lăsați cuprinși de magia lui.
A avut premiera pe 14 octombrie și rulează acum în toate cinematografele (inclusiv cele cu Orange film!) deci nu aveți nicio scuză să nu mergeți. Sunt sigură că nici cel mai aspru critic nu va ieși din sală fără să recunoască că i-a plăcut măcar o parte din Kubo and the two strings.
Dacă tot nu v-am convins încă, uitați-vă la acest video cu Behind the scenes, care e doar o mică-mică parte din ce o să vedeți.
