„Am ajuns la hotel, Melinda!”
Aşa ne încheiam serile când, împinşi spre camere de braţul protectiv al „mamei” noastre, ne era amintit că am venit în Cluj în special pentru a face filme și nu pentru a ne rupe pantofii la petreceri. Şi, totuşi, se înduioşa şi într-un final fiecare lăsa de la el:
„Unu jumătate, Melinda!”
„Unu şi un sfert!”
„Promitem că ne trezim mâine la 8.” (la 9 – 9:30 trebuia să ne prezentăm la Sapienţia, unde se desfăşurau cursurile)
„Bine, hai, unu şi 25”
…şi plecam la ora două.
Când ajungeam la hotel, le mângâiam auzul celor care dormeau cu Salam, Romica, Gică şi/sau Minune. Am avut o singură reclamaţie din partea unui domn între două vârste, chel şi morocănos, care a strigat la noi de la geamul de deasupra terasei: „Unde vă credeţi aici? Ăsta nu e nici TIFF, nici carnaval! E hotel şi oamenii vor să doarmă!”. A doua zi ne trezeam la 9 şi jumătate. Setam împreună cu Teodora 2-3 alarme la un interval de 5-10 minute distanţă între ele, ca să fim sigure că dacă o ignorăm pe prima, vom fi măturate din pat de celelalte. Chiar şi aşa, tot întârziam. Micul dejun se servea doar până la ora 10. Camerele erau nişte piste de curse în miniatură. Reuşeam să mănânc mai mereu şi să mă târăsc obosită şi greoaie, precum ceilalţi de altfel, spre locul de care mai târziu ne-am dat seama că ne-am ataşat cărămidă cu cărămidă, suflet cu suflet. Când ne plantam pe scaunele din „Sala de curs” şi încercam să rămânem treji şi atenţi (după ce făcusem coadă la maşina de cafea „extraterestră”) vocea Danei ne scotea din amorţeală: „Da ce aveţi, fraţilor de nu vorbiţi? Înseamnă că de acum, gata, fără petreceri dacă nu ne înţelegem.”. Imediat ne metamorfozam în dicţionare (aproape) umblătoare, iar când nu reuşea să scoată de la noi decât trei vorbe despre un cadru, ne încuraja: „Hai, mai zi, soro!”.
După ce ne întorceam de la plimbările solo prin Cluj, fără Google Maps de multe ori (deoarece ni se spunea să fugim de centru și de confort – şi ce bine mi-a prins!) pentru a realiza observaţionalele, care mai de care mai nervos, frustrat sau chiar fericit de ceea ce a realizat (căci da, au existat cazuri), ne pregăteam marfa pentru a fi discutată după-amiaza sau a doua zi. Ţin să spun că am avut cele mai faine discuţii din toată mini-viaţa mea cu oamenii aceştia. Trainerii, vorbind de la egal la egal cu noi, îşi dezvăluiau talentele rând pe rând, subtil, iar fiecare dintre noi absorbea ca un burete informaţiile care pluteau în aer. La prima discuţie am consumat aproape un sul de hârtie igienică furată de la hotel, pentru că îmi transpirau mâinile de emoţie şi de teama de a nu spune ceva greşit. Degeaba; am înţeles pe parcurs că „nu există bun sau greşit” şi că „e bine să fii nemulţumit într-o oarecare măsură” – vorbe de duh de la Sorin. Când patinam prea departe de subiect, Dana liniştea spiritele şi ne ajuta să ne întoarcem la discuţia inițială.
Înainte să ajung la LGD eram speriată de bombe când aveam un aparat în mână pe stradă; îmi imaginam cum persoanele pe care le fotografiez vor să mi-l spargă în cap. Mi-a trecut. Unul dintre exerciţii a constat într-un cadru fix de minimum 30 de secunde şi maximum un minut. Am zărit pe stradă un om ce părea vulnerabil (aşadar, nu prea avea cum să riposteze în faţa obiectivului meu) care împingea cu greu nişte fiare vechi mai mari decât el. M-am poziţionat şi am început să-l filmez venind spre mine. El iese din cadru, eu rămân cu aparatul pe loc; îmi întorc doar puţin privirea spre dreapta şi îl văd repezindu-se la mine cu pumnul ridicat spunând: „Alo, auzi, da’ cu ce scop fotografia asta?!”. punct în care m-am panicat, tresărind cu aparatul, dar pentru că nu am ajuns la minimul de 30 de secunde nu l-am închis. Tremuram ca naiba, dar nu voiam să pierd exerciţiul. Când am crezut că am trecut de durata minimă am luat-o la fugă asigurându-l că filmam trecerea de pietoni și nu pe el. Când m-am văzut scăpată din încurcătură, am pornit ţanţoş spre „nava mamă”.
Prânzul îl luam la un restaurant-cantină pe nume Agape, cu mâncare nu tocmai extraordinară. Glumeam toţi vizavi de gustul sau înfăţişarea mâncării, dar ne umpleam „ghiozdanul” pentru că ştiam că n-aveam când şi unde să mâncăm în altă parte. Şi, oricum, asta conta extrem de puţin în comparaţie cu momentele care se împleteau acolo; de multe ori mă săturam cu glumele bune şi ironiile pe care ni le aruncam unii altora. Seara ne comanda Melinda mâncare bună, plimbându-se cu laptopul după noi: „Meniul 1, 2 sau 3?”. Înfulecam cu toţii în sala de curs, fiecare atent la cum mestecă cel din stânga sau dreapta, la început într-o linişte stânjenitoare ce s-a transformat pe parcurs într-o explozie de glume şi înţepături amuzante din partea ambelor părţi: trainerii şi noi.
Nu mă gândesc la Let’s Go Digital ca la un atelier de film, ci îl văd ca pe ceva mai mult: un loc dintr-o altă dimensiune, plin de confort, unde poţi spune orice îţi trece prin cap. Într-un fel, este dovada vie că „omul sfinţeşte locul”. Am plecat toţi cu un bagaj de cunoştinţe şi amintiri în plus de la Cluj, fără să ne împovăreze drumul cu trenul, ba din contră. Da, îmi vor lipsi fuga la micul dejun, răceala urâtă care m-a lovit (ori de câte ori dădeam de Tudor, îmi dădea două pastile – suplimente pentru energie), ghinionul care m-a ţinut patru zile la rând, emoţiile şi tremuratul care mă copleşeau când venea rândul meu să vorbesc, adormitul între birouri din cauza oboselii, nervii şi ameţeala pe care le experimentam când ratam un cadru și întrebările de tip: „Dar ce înseamnă interesant/banal?”. Îmi vor lipsi și energia pe care o simţeam când dansam împreună la petreceri, hora din Diesel şi din curtea Sapienţiei şi cum de la un banal dat din cap al celorlalţi, tot locul se transforma într-o şcoală de dans datorită echipei noastre, ţipatul melodiilor în autobuz în drum spre petrecerea HBO şi toate evenimentele la care am reuşit să ajungem. O să-mi lipsească Melinda care ne-a scăpat pe mine, Irisz, Ştefan şi Agata de „gardienii” unui magazin, supărați pentru că filmam neautorizat. „Gardieni” între ghilimele deoarece erau doar cinci „malaci” şi trei casieriţe, iar unul dintre bărbaţi, când l-am rugat să ne explice în calitate de ce anume ne chestionează, a răspuns; „În calitate de m-am săturat!” şi acelaşi bărbat ne-a spus că se duce să ia cheia de la pază şi a ieşit tot el ca fiind…paza, iar apoi a vrut să cheme poliția. Îmi va fi dor de Sorin şi citatele sale: „Problema este să-ţi pui problema.” şi dansul lui care ne-a bătut pe toţi, de Vlad şi pasiunea cu care vorbea despre arta cinematografică şi fotografică, de Tudor şi de fluieratul lui şi chipsurile şi cornurile cu ciocolată pe care ni le-a cumpărat la 4 dimineaţa când nu ştiam care-i care, de Dana, de profesionalismul de care dădea dovadă şi de modul în care reuşea să ne readucă cu picioarele pe pământ. De Neil pe care îl chemam mereu când îi era lumea mai dragă pentru că am stricat ceva şi de grija lui sensibilă faţă de noi (dacă nu-mi aducea aminte de alergia mea la piper, iarăşi aveam problemele pe care le avusesem doar cu o zi în urmă).
Sfaturi de la o parte din echipa LGD seria 15 (2017):
Sara: Dacă vrei să te înscrii la LGD trebuie să te pregăteşti de acasă, cu versuri, pentru o gamă variată de melodii de la Shakira la Romica Puceanu; o să ai nevoie de ele la petrecerile marca TIFF sau la cele ad-hoc de pe stradă, de la hotel sau din autobuz în drum spre petreceri VIP. Pe scurt, pune-ţi în bagaj haine mişto, de petrecere şi fă-ţi un playlist nou pe telefon de ascultat în drum spre Cluj.
Diana (mini-coordonatoare, face parte din generaţia LGD 2016): Trezeşte-te la 8, fă duş şi îmbracă-te repede, bagă o cafea strong şi fugi la Sapienţia (nu trebuie întotdeauna să stai la semafor). După curs, ieşi în Cluj fără direcţie şi uită că ţie de fapt îţi este frică să te pierzi. Ai grijă să ai bateriile de la cameră încărcate. Deschide ochii, urechile şi uşile de la scările de bloc. Întoarce-te la Sapienţia şi varsă tot, spicuieşte şi montează. Seara fugi la un film, poate două. Treci pe la hotel încercând să nu fi buimăcit si ia-ţi hainele de party. Scapă sclipici peste tot. Sună-ţi părinţii să le spui ce chestie mişto ţi-au spus trainerii azi. Ieşi în curte şi pleacă cu toată gaşca la următorul party. Nu te panica pentru că l-ai văzut pe regizorul ăla de care-ţi place ţie de mori. Abţine-te din a-i cere să faci poză cu el. Dar poţi să tragi cu urechea la ce vorbeşte. Întoarce-te la hotel şi mai rămâi încă vreo jumătate de oră la bârfă. Intră în cameră, zâmbeşte uşor şi înfundă-te în pernă; mâine o iei de la capăt.
Vlad: Pe Ramona o găseşti în piaţa de flori, în spate de tot. NU căuta duba, are pană. Aparent alimentarele sunt greu de găsit – una e fix lângă Fornetti. Dansurile mahmure din geamurile de la parter nu sunt de refuzat, mâncarea de la Agape nu este de refuzat (ştiu că încă ţi-e foame). Iesi din centru, fă stânga, apoi dreapta, apoi de două ori stânga şi din nou dreapta. Dacă aţi ajuns prea târziu la party şi în tot salonul nu mai este nicio farfurie, va fi destul să-l vezi pe Cristi Puiu mâncând. Crezi că mergi la Castel pentru film? Crezi greşit. Misha ştie doar maghiară. Înscrie-te, n-o să regreţi.
Teo: Profită de tot fiindcă o să-ţi fie dor de tot, aşa cum îmi este mie dor de: iaurtul pe care îl înghiţeam forţat în fiecare dimineaţă alături de alea câteva cornuleţe care îmi mai deşirau ghemul de emoţii din stomac; de lumina puternică din spatele perdelelor groase, din fiecare dimineaţă când întârziam şi nu ştiam cum să mă mai mint că nu e timpul să mă dau jos din pat; de orele întregi de linişte pe străzile din Cluj pe care aproape mi-am tocit tenesii şi de pizzeria Rex unde am luat ultima noastră cină în cadrul LGD2017.
Paul: Sierra Gold. Doar Sierra Gold, pelerinele de la Regina Maria chiar îţi salvează viaţa. Dacă vreţi să daţi dedicaţii balcanico-orientale, singurul loc în care s-ar putea să vă iasă e Diesel. Altfel, aveţi în fiecare zi curtea de la Sapienţia disponibilă pentru a da din şolduri pe ritmurile ghiduşe ale manelelor. Băi şi mai am una: răpiţi căţeluşa Melindei!
Andreea Cristea: Nu vorbi cu „dumneavoastră”; iubeşte-o pe Misha; dacă mănânci la Agape, fură sosul cu smântână din vitrină pentru că salvează mult din ce ai în farfurie; fetele mele dragi, luaţi-vă tampoane de acasă; daca vă treziţi la 3 dimineaţa cu năpasta, în faţa hotelului aveţi doar un magazin numit Natur Land unde tre’ să daţi 21 de lei pe o cutie infimă (aveţi ce să faceţi cu banii); dacă Sora mai e deschis, nu filma acolo, nu călca acolo, nu respira lângă şi nici nu te obosi să cumperi ceva…căci nu ai efectiv ce (glumesc, daca ceva îţi gâdilă simţul artistic, nu ezita, dar nici nu exagera căci chiar şi cu legitimaţia TIFF…nu poţi intra în casele oamenilor *aparent*); nu scuipa Cuba Libre pe bărbaţii cu fire albe de păr atunci când încearcă să danseze cu tine la petreceri căci nu ştiu ce vârstă ai de fapt. Pssst: la început, zece zile par o grămadă, dar…pregăteşte-te psihic pentru ultimele două.
Nu scriu asta pentru a lăuda sau flata pe cineva (şi doamne câte lucruri frumoase mai am de povestit încă, dar pe care nu le pot exprima în cuvinte) pentru că, sincer, mi-ar fi plăcut să fie toate zilele ca cele de la LGD şi toţi oamenii ca cei pe care i-am cunoscut acolo. Dar ce să-i faci dacă trainerii noştri (Dana Bunescu, Sorin Botoşoneanu, Vlad Petri, Neil Coltofeanu şi Tudor C. Jurgiu) împreună cu coordonatoarea noastră (Melinda Boroş) ne-au dăruit o asemenea experienţă?! Oamenii şmecheri pe care i-am cunoscut şi cu care am împărţit atât sala de curs, cât şi podelele petrecerilor şi camerele hotelului sunt: Agata Tabacu, Ştefan Iordache, Irisz Kovacs, Patricia Suciu, Paul Dogioiu, Teodora Bîrliba, Aleksandra Petrov, Vlad Ţînţaş, Sara Pongrac, Vlad Doboş, Codruţa Irina Corocea, Rareş Constantin, Maria Iliescu şi Jasmina Cloşca. Și frumoasele mini-coordonatoare Diana Smeu şi Lucia Chicos care ne-au fotografiat şi filmat în cele mai tâmpe poziţii. Vă mulţumesc!
Timp de 10 zile i-am băgat la naftalină pe Little Joy, The Smiths, The National, Glass A. etc şi am ascultat Shakira, Rihanna, Fonsi, Pussycat Dolls ş.a.m.d. Acum stau în faţa laptopului cu Despacito în surdină şi iarăşi îmi dau lacrimile pentru că nu se mai aud vocile oamenilor pe care i-am cunoscut, cântând împreună cu Fonsi și Daddy Yankee.
Fotografie cover: Codruța Irina Corocea
