Linotip îmi reamintește în fiecare zi de ce fac ceea ce fac – un interviu cu Alexandra Zavelea

Avatar
decembrie 1, 2023
9 min read

Pe Alexandra Zavelea am cunoscut-o la vârsta de 17 ani, la atelierele de teatru și film Ideo Ideis. Născută în Craiova și abia mutată în București, Alexandra și-a găsit rapid refugiul la Centrul Independent de Dans Contemporan – Linotip, acolo unde o poți găsi și astăzi, dansând pe covorul alb sau negru. Prietenia noastră a înflorit abia la 19 ani, atunci când amândouă ne aflam într-o perioadă sensibilă, în care încercam să înțelegem de ce picasem la facultate și ce era de făcut de acum înainte. Alexandra m-a luat de mână și mi-a făcut cunoștință cu tot ce însemna Linotip pentru ea. Așa am ajuns la primul meu workshop cu Arcadie Rusu și, exact ca în povestea ei, n-am mai vrut să plec de acolo.

Mi-am dorit să stau de vorbă cu Alexandra Zavelea, deoarece am vrut ca lumea care citește acest interviu să o cunoască pe prietena mea, să-i cunoască povestea. Și, de ce nu, să încerce să o găsească și la Linotip pentru a vedea cu câtă pasiune dansează.

Când și cum te-a descoperit dansul?

A.Z.: Bine spus, cred că el m-a descoperit pe mine și hai să-ți spun de ce. Când eram în Craiova, am participat la un proiect la Teatrul Național „Marin Sorescu”. Era un proiect de teatru, nu de dans, dar cumva eu am sfârșit prin a dansa. În urma proiectului, mi-am dat seama că îmi place foarte tare să fac asta. M-am dus chitită pe actorie, dar în final dansul m-a ales pe mine.

Dar actoria cum ai descoperit-o?

A.Z.: De la tataie. Mi s-a insuflat de când eram mică ideea asta, deoarece bunicul meu a murit fix când m-am născut eu. Mi s-a povestit că la botez a venit un fluture și s-a așezat pe căruciorul meu. Familia spune că ar fi fost el, iar de atunci mi s-a spus încontinuu că eu trebuie să dau admitere la actorie. Bunicul nu a apucat să termine facultatea pentru că nu și-a mai permis. A intrat la IATC, dar nu și-a mai permis să își termine studiile. A venit din familie chestia asta că trebuie să duc tradiția mai departe.

Frumos…dar multă presiune. 

A.Z.: Da…

Povestește-mi puțin despre întâlnirea cu București. La ce vârstă te-ai mutat aici?

A.Z.: Abia terminasem clasa a 11-a. Cred că aveam 16 sau 17 ani.

Te-ai mutat fix în anul cu pandemia?

A.Z.: Fix după ce am ieșit din starea de urgență, la nici măcar o lună. M-am mutat în iunie. Am venit în București și, în prima zi în care am venit, m-am înscris la cursul lui Arcadie Rusu de la Linotip. A fost foarte interesant! La un moment dat, în timpul zilei, mi s-a făcut super lene și nu voiam să mai merg, dar până la urmă m-am dus și nu am mai plecat de acolo.

Chiar urma să te întreb cum l-ai cunoscut pe Arcadie Rusu și, implicit, pe cei de la Linotip.

A.Z.: Fix așa. Am ajuns în București. Am ajuns la Linotip și asta a fost.

Ți-a fost greu când te-ai mutat? Te simțeai singură?

A.Z.: Da, îmi era destul de greu. Stăteam singură, dar știam că seara ajung la sală și o să fie totul bine. Mă simțeam în siguranță acolo, era un fel de refugiu.

Ce au însemnat pentru tine aceste întâlniri?

A.Z : Eu am ajuns la Linotip într-o perioadă a vieții destul de importantă pentru dezvoltarea mea ca tânăr adult. Am simțit că echipa m-a crescut și că m-a învățat multe. De fapt, tot ce știu, știu de la ei. Mereu am fost impresionată de generozitatea cu care mi-au dat și cu care îmi dau, în continuare, informația. Mă învață tot ce știu ei. Sunt persoane cu foarte multă deschidere. Acum îi văd exact ca pe o familie. Nu știu ce aș fi făcut fără Linotip. Aici am avut cele mai mari descoperiri din viața mea. De aici îmi iau puterea, știi? Sunt foarte multe mâini care mă ajută și mă protejează. Uite, de exemplu, dacă nu era Linotip, probabil mă retrăgeam de la facultate. Linotip îmi reamintește în fiecare zi de ce fac ceea ce fac și de ce trebuie să muncesc, în fiecare zi, ca să ajung omul care îmi doresc să fiu.

Ce fel de om vrei să fii?

A.Z. : Ca Arcadie Rusu, ca Ioana Marchidan și ca Alexandru Suciu. Dacă s-ar putea să fiu o combinație între ei, ar fi super. Sunt niște oameni atât de complecși, iar eu am învățat atât de multe lucruri de la ei, încât mi se pare că includ tot ce vreau să fiu și ca volum de informații și din punct de vedere al comportamentului și al raportării lor la oameni. Sunt cu foarte mulți ani mai mică decât ei și nu am simțit niciodată lucrul ăsta. M-au tratat întotdeauna ca pe un egal, iar pentru asta am foarte, foarte mult respect.

Povestește-mi puțin despre cum ai vrut să dai la UNATC. Știu că inițial ai dat la actorie, dar, în final, ai ajuns la coregrafie. Iată, exact ca în proiectul despre care mi-ai vorbit la început.

A.Z.: Am vrut să dau la actorie pentru că era o dorință a familiei și pentru că îmi rămăsese în cap chestia asta. Dar nu îmi doream neapărat. Nu aveam chef să mă duc la pregătiri niciodată. Nu îmi plăcea neapărat să lucrez așa, nu mă regăseam și nu simțeam nevoia să vorbesc, pe cât de mult vorbeam. Simțeam nevoia să mă exprim corporal. Am picat prima sub linie. După asta, am fost hotărâtă să mai dau încă o dată admitere la actorie, dar doar pentru că mama mea mă susținea în continuare să fac asta. Ai mei văzuseră că îmi doresc foarte tare, că mă mutasem la București pentru teatru și, atunci, m-au susținut tot în direcția asta. După ce am picat la facultate, am început să fiu mult mai implicată la Linotip și mi-am dat seama în jurul căror oameni aș vrea să fiu, ce aș vrea să învăț și ce aș vrea să fac. Am învățat să fac și lumini și organizare și curățenie pentru că nu știam să fac. Mai ales curățenie. Nu știam să dau corect cu mopul. Atunci mi-am dat seama că vreau să fac ceva mult mai complex decât o simplă meserie.

Îmi amintesc că, odată ce ai realizat că nu mai vrei să dai la actorie, nu ai mai vrut să dai deloc la facultate… A existat vreo persoană care te-a ghidat, totuși, sprea decizia de a da admiterea la coregrafie?

A.Z.: Am fost mereu susținută, indiferent dacă era o prostie sau nu. Mereu am fost lăsată să merg în direcția în care voiam eu să merg, fără să fiu influențată în vreun fel. Probabil că echipa Linotip a simțit că o să se întâmple ceva de genul, dar au așteptat să mă dau cu capul ca după să fie alături de mine. Mereu m-au asigurat că pot să iau singură o decizie și că, dacă nu o să fie în favoarea mea, atunci o să mi se spună ce ar trebui să învăț din situație, dacă nu mă prind.

Ți se pare că pasiunile tale de la început coexistă, acum?

A.Z.: Actoria nu mai e o pasiune, dar simt că ce făceam la actorie m-a ajutat foarte mult. De exemplu, în spectacolul Ioanei Marchidan, Bodies on the line, avem foarte mult text. Și deși Ioana m-a îndrumat pe partea de text și nu numai, aveam deja o dicție și o direcție. A fost o experiență absolut divină. Proiectul este făcut împreună cu cei de la Academia de Dans, iar eu nu am făcut Academia de Dans… Țin minte că m-a sunat Ioana și mi-a zis că mai avea nevoie de un om. Eu eram la restaurant cu cineva și eram super liniștită, tocmai voiam să comand de mâncare. Mă sună Ioana și îmi spune că o să fiu în proiect, moment în care mi-am luat un prag. Stăteam la coadă și nu mai știam ce voiam să comand. Angajații mă întrebau tot felul de chestii și eu doar stăteam și nu făceam nimic. Cred că experiența asta m-a maturizat foarte tare. Toți oamenii au fost super mișto, dar mai ales Ioana, în care am foarte multă încredere și care ne-a dat și mai multă încredere.

Ce faci acum? La ce proiecte lucrezi?

A.Z.: Fac de toate. La Linotip am avut super multe evenimente în care ne-am ocupat toți de organizare. Simt că am evoluat pe toate planurile în ultimele 6 luni. De fapt, dacă stau să mă uit la mine de acum un an, mi se pare că aveam vârsta de 13 ani în materie de abordare a lucrurilor. Am învățat foarte multe din toate proiectele astea. Acum o să fie OMEN, pe 1,3 și 17 decembrie. Aici Arcadie Rusu a făcut luminile, dar eu le operez. Am o viață foarte activă și îmi place extraordinar de tare. Sunt persoane care, dacă au multe chestii de făcut, se plâng foarte tare și văd asta ca pe o corvoadă, chiar dacă ține de meseria lor, dar eu am învățat că, oricât de multe treburi ai, trebuie să le faci cu plăcere. E foarte frumos să faci lucruri încontinuu, adică nu e plictisitor așa.

Dacă ar fi să-i spui Alexandrei din trecut ceva, ce i-ai spune?

A.Z. : Du-te la Linotip. Sincer. Până la urmă, Linotip e cel ce m-a adus în punctul în care sunt azi și cu încrederea în mine și cu viziunea pe care o am asupra lucrurilor. Stau câteodată și mă întreb cum aș fi fost dacă nu i-aș fi avut pe ei.

Ai vreun mentor?

A.Z.: Da. Arcadie Rusu. E un om, pe care pot să-l ascult și 12 ore și să nu adorm. E omul care mă lasă să dau cu capul până înțeleg ce greșesc sau ce fac bine. Mereu este acolo să îmi explice de ce dau cu capul. Sunt foarte recunoscătoare și norocoasă pentru toată inspirația pe care mi-o oferă.

Care sunt sursele tale de inspirație atunci când dansezi?

A.Z. : Mă inspir din spațiu. Am mai mers în diverse locuri să dansez, dar nicăieri nu dansez ca la Linotip. Mă inspiră foarte tare când oamenii sunt calzi în jurul meu și simt energia caldă și reală. În general, oamenii care vin la Linotip sunt 99 % oameni cu intenții foarte bune, care vin pentru ei, pentru a se descoperi. Nu se întâmplă să se uite cu gelozie când lucrezi sau dansezi, iar pe mine mă inspiră foarte tare căldura asta și dorința asta foarte mare. În facultate există, dar majoritatea o privește și ca pe o meserie. Mă inspiră foarte tare să văd oameni care, teoretic, sunt amatori, dar care pun pasiune în ceea ce fac. Mă mai inspiră foarte mult dăruirea pe care o văd zilnic.

Care e procesul tău de creație?

A.Z. : La mine e super dubios. Îmi fac de acasă o idee, îmi schițez o anumită chestie și când ajung în sală, dacă mi se pare că omul acela îmi inspiră altceva, schimb total. Așa am făcut în anul întâi, în ambele examene. Am pornit pe niște căi super cercetate și am ajuns în sală, unde mi-am dat seama că omul acela îmi inspira altceva, așa că am schimbat complet. Am creat strict pe omul din fața mea. Cred că am noroc, pentru că se leagă foarte bine. Pot să simt foarte repede energia omului. Mă interesează mai mult să fac lucrurile să se plieze pe oamenii pe care îi am, decât să fac eu ceva, să rămân fixată pe acel ceva și să arate nașpa pe dansatori. Atunci când dansez singură, pornesc de la muzică, doar că eu am o ureche muzicală foarte proastă. Cred că, pur și simplu, îmi dau o temă și încerc să o exemplific. Pornesc de la un gest super simplu și încep să-l dezvolt. Evident că de acolo se duce în altceva. Când vreau doar să mă simt bine, improvizez pe muzică.

O ultimă întrebare. Dacă ar fi să-ți spui ceva ție de mâine, ce ți-ai spune?

A.Z.: Zâmbește ca să zâmbești și mâine. De fapt, nu. Vreau să mai spun un lucru foarte important. Eu am probleme destul de mari cu încrederea și asta se simte mai ales când vine vorba de lucruri noi. Lipsa asta de încredere vine de când eram mică, din copilărie, din traume nerezolvate… Nu cred că am învățat cum să o combat încă, dar am oameni în jurul meu care îmi dau încredere și asta mă calmează. Singură, aș lua-o pe pereți. Arcadie mereu îmi spune următorul lucru: ,,Eu am încredere în tine, doar că și tu trebuie să ai încredere în tine”, ceea ce e foarte încurajator, deci cred că asta mi-aș spune.

Credits foto: Tudor C Popa

Categorii:
Avatar
Diana Rață

Cele mai noi articole

D Read More

Artă vizualămai 7, 2024

“Doar cu tine” în căutarea copilului interior

Proiectul meu, Doar cu tine, este o carte care are ca scop conștientizarea sinelui prin întâlnirea cu copilul interior, sub forma unei povești fantastice. Cele […]

N Read More

Teatruaprilie 17, 2024

Niște oameni mici – Hedda Gabler (r. Thomas Ostermeier), TNB

Privite în oglinda care reflectă aproape fiecare centimetru al spectacolului „Hedda Gabler” regizat de Thomas Ostermeier la TNB, personajele lui Ibsen par mici. Gesturile, salturile, […]

C Read More

Artă vizualăaprilie 6, 2024

Ca tânăr, ai nevoie de curiozitatea și curajul de a vedea cât mai multe cu cât mai puțin

Cine sunt? Mă numesc Matei Rădulescu, am 22 de ani și sunt proaspăt absolvent de Grafică în cadrul Universității Naționale de Arte din București, studii […]

S Read More

Filmmartie 27, 2024

Sărmane Oscar-uri

Cum se face că scriu mereu în perioada decernării premiilor, chiar dacă nu pot spune că acestea îmi captează interesul? Mai au oare relevanță aceste […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie