Ne găsim de multe ori în fața vieții cu răsuflarea tăiată, cu cărările ușor încâlcite. Ni se pare, într-un mod straniu și curios, că drumurile care ne-au purtat până în prezent nu au fost alese de noi și că, într-un mod la fel de straniu și curios, am putea să schimbăm realitatea. Am putea, de exemplu, să o luăm de la capăt, să ne întoarcem la bicicleta roșie cu roți ajutătoare sau la păpușa cu rochie din diftină, la glasul cald și tremurat al bunicii sau la după-amiezile calde de Iulie.
Ne vom întâlni cu sentimentul ăsta de câteva ori, îl vom pipăi atent, mutându-l încet dintr-o mână în alta, gândindu-ne că poate fericirea din copilărie, liniștea, candoarea sau uimirea ar putea fi simțite din nou. Cred că ăsta a fost și motivul pentru care am ales în cele din urmă să scriu despre filmul ăsta. Deși povestea se află la mii de kilometri de România noastră, cred că sunt câteva bucăți de viață care se simt la fel indiferent de colțul de lume în care trăim. Cred că amintirea copilăriei nu e pierdută niciodată. Se poate retrăi, într-o încercare de a ne regăsi, de a o lua, în fond, de la capăt.
Povestea filmului este simplă și complexă. Zace în ea liniștea lucrurilor trecute, a cărărilor străbătute când eram copii. Zac în ea rețetele mamei, fericirea simplă și politețea bătrâneții.
Regizat de Junichi Mori, filmul se bazează pe faimoasa serie manga ce poartă același nume. Prima parte apare în anul 2014 sub numele de “Little forest: Summer/Autumn”, fiind urmată în 2015 de o continuare cronologică ce descrie următoarele două anotimpuri- “Little forest: Winter/Spring”. Personajul principal, Ichiko, narează sau mai degrabă dezvăluie un monolog interior care creionează satul Komori, așezat la poalele munților în Tohoku, Japonia. Câmpurile de orez, casele micuțe și sunetul cicadelor se împletesc calm cu vocea interioară a fetei.
Primele cadre dezvăluie succint povestea din spate, oferind spectatorului un minim de informație. Dispariția mamei, decizia lui Ichiko de a lăsa orașul în urmă și a reveni în Komori sau dezamăgirile sentimentale sunt presărate anecdotic de-a lungul poveștii. Esența filmului însă, nu stă atât în evenimentele care au condus-o pe Ichiko să se reîntoarcă acasă, ci mai degrabă într-o curgere lină a zilelor, în liniștea dintre munți, în aerul umed de vară și în mâncare. Filmul este un adevărat documentar culinar, fiecare anotimp dezvăluind o rețetă veche. Ichiko lucrează pământul cu aceeași dedicare ca a țăranului român. Semințele sunt aruncate în pământ, ploaia îngrijește câmpul iar mâinile omului culeg în cele din urmă. Relația omului cu pământul este surprinsă în detaliu, fiecare anotimp rodind din munca zilnică.
Cadrele capturează o Japonie verde, umedă, roditoare. Câmpurile de orez lucesc proaspete, castanele se rostogolesc odată cu toamna, iar gustul dulceag de sake inundă atmosfera imperturbabilă. Fiecare fel de mâncare pregătit de Ichiko este o reîntâlnire cu mama sa. Gătitul este o reflecție a vieții interioare. Ichiko se privește, sau mai bine spus, se re-privește în castanele coapte, în pâinea fierbinte, în cartofii uscați sau în biluțele de orez.
Mâncarea pregătită de Ichiko, micul sat departe de lumea grăbită, zilele de vară care se rostogolesc domol înspre toamnă și apoi iarnă, ciclicitatea vieții, schimbul de rețete cu vecinii și amintirea mamei se așază încet peste amintirea orașului. Spectatorul învață să recunoască sunetul satului, să se întoarcă și el înspre sine, înspre liniștea de dinaintea lumii, înspre o copilărie caldă, o felie de pâine cu gem și mâinile mamei.
