Clasa a XI-a, semestrul doi
Scrieți un eseu în care să tratați:
-
Romanticii au făcut pentru poezie ceea ce au făcut realiștii pentru proză: o artă populară (cu trecere la oameni). Cum vedeți acest lucru: arta accesibilă, arta obținută fără efort, opusă atât artei clasice (pentru aristocrați, deci pentru puțini), cât și artei moderne (pentru inițiați, deci tot puțini). E la fel ca Raiul: pentru toți sau pentru cei capabili? Iată dilema.
-
Romanticii urăsc mediocritatea (deci și măsura, deci și rațiunea, „aurea mediocritas” a clasicilor; în schimb, iubesc excesul, pasionalitatea: oare de aceea a prins romantismul la români? Mai putem tolera excesul după excesele secolului XX? Ce ați spune dacă și nazismul și-ar revendica romantismul?
-
Geniul – cât de actual credeți că mai e acest concept azi?
Arta ar trebui să fie accesibilă tuturor – în sensul că pot s-o privească. Nu există școală „de artiști”, ci doar teorie adunată de-a lungul timpului pentru ca oamenii de rând să poată descifra mai ușor arta. Să fim serioși: nu orice pictură e o operă de artă (majoritatea abia sunt picturi!), de asta ne scăldăm în kitsch (acceptabil numai dacă e asumat). Contrar opiniei populare, harul nu e înnăscut și nici nu se învață: se dobândește. Adevăratul artist e cel care a apăsat toate clapele conștiinței umane și știe care te fac să râzi și care te fac să plângi. Întâi de toate e nevoie de o condiție psihologică pentru a putea face artă. Sau doar de un ochi bun. Sau doi. Vă las pe voi să decideți.
Pauză de hahaha: cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Am acces la Internet și un creion în mână, cred că e destul – prototipul omului de rând. Mi-e și rușine.
Dacă clasicilor le era jenă să își afișeze tumultul (ce cuvânt grotesc!) interior, romanticii și-au tatuat tribulațiile pe frunte. De aici accesibilitatea: oamenii s-au regăsit și au cunoscut poetul ca om de rând, mai întâi de toate. Au descoperit că oamenii fac artă, nu artiștii, și și-au însușit-o. Au descoperit emoția ca și element de bază al artei: nu talentul, nu teoria, nu școala ci emoție netransfigurată de norme și aruncată în fața tuturor. Ne-am făcut vulnerabilitățile armă. La ce bune, atunci, școlile de artă? Unii mai vor să facă și ce le place – sau fug de altele, sărind în iluzia „lejerului”.
Tocmai de aceea un romantic ar spune „mai bine îmi zici că sunt prost decât mediocru”: odată cu accesibilizarea artei a însemnat că toată lumea o poate face și deci a devenit tot mai greu să fii original și să atingi noțiunea de artă „adevărată” (a se observa ironia – e oare arta cu adevărat în ochii privitorului? O pereche de ochelari aruncați pe jos într-un muzeu sunt demni de fotografiat? Face un om al străzii un performance în mijlocul bulevardului sau doar o scenă?). Clasicii erau niște snobi pe care poporul i-a pus pe un piedestal (de fapt cred că s-au pus singuri însă nu vor să recunoască) iar romanticii, cu pasiunea lor excesivă, au făcut un performance din distrugerea acelui piedestal; un fel de Robin Hood al artei sau pur și simplu au dat elitismul jos.
Mediocritatea e la ea acasă în România secolului XXI, deci nu se poate pune problema de noi excese. Mă rog, poate doar excese de mediocritate. Nazismul și-a revendicat deja romantismul însă nu în modul în care ne-am aștepta: dacă port New Balance, mă rad în cap și distribui pe Facebook fotografii cu o broască urâtă înglobez simbolurile neonazismului milenial. Trump vs. Restul lumii, KKK, political corectness, spații sigure, Black Lives Matter vs. Blue Lives Matter, feminism și drepturile bărbaților. Totul e un joc politic de sumă nulă.
Revenind la mediocritate: e peste tot. Până și în cea mai bună clasă din județ (a 3-a din țară!) colcăie toate creierele degeaba. Ce grădină cu flori e aia dacă arată toate la fel? Buruienile aduc prospețime într-un mediu steril. Nu, nu, asta sună ca o scuză pentru incapacitatea mea de a mă ridica la un anumit standard.
Geniul dacă n-a murit înseamnă că e în hibernare. În ziua de azi avem obsesia asta bolnavă de a face pe toată lumea să se simtă specială așa că dăm tuturor premii de participare și s-au stabilit nouă feluri de inteligență, deci nu se poate pune problema de existența geniului – asta ar însemna că o singură persoană le are pe toate și nu e corect față de restul. Cred în geniul nativ, însă adormit, nu în geniul educat și impotent. Nu se poate pune problema geniului până n-au toți șansa să le spună cineva ce tip de inteligență au, zău. Până atunci, ne bazăm pe testele de pe Buzzfeed.
Am lătrat destul și am obosit. Recunosc, n-avem genii dar avem oameni buni. Își plătesc taxele și fac copii pe care îi trimit la meditații.
