2017 – un an fără vreo Sieranevada, însă cu destule filme bune. Am avut porția noastră de pelicule cu jurnaliști, cu tați și călătorii, cu romi, cu serafimi, cu multe roluri masculine și puține feminine. La anumite categorii s-a putut vota cu ochii închiși; la altele – după lungi frământări. Câteva gânduri despre o parte dintre filmele nominalizate anul ăsta, mai jos.
Cel mai bun film
Nu știu cum, dar Breaking News s-a rătăcit aici în locul a două filme absente nemotivat: Ana, mon Amour, al lui Călin-Peter Netzer, și Ultima zi, al lui Gabriel Achim. Ambele, fără să fie memorabile, meritau să fie parte din selecție. În schimb, anul ăsta numărăm două debuturi la această categorie: unul de urmărit (Meda, sau partea nu prea fericită a lucrurilor), altul îndrăzneț în premisă, cu oareșce suflu nou pentru cinemaul românesc, dar per total dezamăgitor (Un pas în urma serafimilor). Lupta se dă între 6,9 pe scara Richter și Fixeur. Cel dintâi recurge la o echilibristică interesantă între registre, care îl salvează de la un dezastru iminent (și beneficiază și de numele lui Nae Caranfil în dreptul regiei) – însă ar fi o nedreptate uriașă ca Fixeur să plece acasă fără trofeu. Filmul lui Sitaru e fără dubiu cel mai bun al anului: sigur pe el fără să fie greoi, sensibil fără să alunece în melodramă. Prin comparație, Caranfil pare încremenit într-un imaginar care ar fi dat roade, poate, pe vremea lui E pericoloso sporgersi: machist, ireverențios (iar asta nu garantează hazul), flagrant anacronic.
Cel mai bun debut
Pe lângă cele două debuturi mai sus amintite, din selecție mai fac parte Marița (r. Cristi Iftime) și La drum cu tata (r. Anca Miruna Lăzărescu). Trăgând linie, 2017 n-a fost rău pentru debut; toate cele patru selectate sunt cel puțin decente. Filmul lui Lăzărescu nu reușește să convingă – totul pare prost lipit la încheieturi, e greu să credem în ce vedem; faptul e oarecum previzibil, dată fiind ambiția acestui film: o epopee pe ruta Arad-München, derulată în 1968, concomitent cu Primăvara de la Praga. Ca utopia să devină realitate, ar fi avut nevoie de un buget triplat – și de un mare regizor. Mult mai izbutit e celălalt drum cu tata, la bordul Mariței (o Dacia 1300), unul de anvergură mai modestă: de prin Vatra Dornei până peste Carpați. Mizanscena filmului nu e chiar originală (cadrul lung al Noului Val), dar dă roade – acompaniată de un scenariu savuros, face ca durata să pună carne pe membrii acestei familii, bineînțeles, pas comme les autres. Marița e așadar debutul meu preferat, însă nici Meda nu-i departe: cineastul Emanuel Pârvu își strânge bine personajele; nu prea e loc de ieșire din drama rurală de pe ecran și, trecând peste anumite indecizii regizorale, ăsta-i un compliment. Probabil însă că filmul lui Daniel Sandu va triumfa aici: anunțat cu surle și trâmbițe, Un pas… nu prea are zvâc, nici subtilități; se pierde mai curând într-o gherilă reducționistă între profii-preoți ai seminarului și elevii puși pe năzbâtii.
Cel mai bun documentar
2017 a fost îndestulător și cu documentarul. Toți nominalizații au ceva de spus: Eu sunt Hercule e agreabil, iar personajele sale, surprinzător de exotice (în ciuda montajului cam grăbit); Brașov 1987. Doi ani prea devreme dă dreptul la replică celor reduși la tăcere acum 30 de ani și, fără să beneficieze de materialul de arhivă al unui Videograme dintr-o revoluție, își aduce mica contribuție la restabilirea dreptății; plăcut de privit e și Planeta Petrila, care s-ar putea să beneficieze de pe urma subiectului ce inspiră necesitate și a figurii seducătoare a lui Ion barbu; Procesul e un fel de The Thin Blue Line minus reconstrucția calofilă a crimei, iar adevărul în cazul omului acuzat care susține că e nevinovat e și mai dificil de intuit; Ouăle lui Tarzan, documentarul lui Alexandru Solomon, e producția cea mai ambițioasă de pe listă – și cea care probabil va câștiga luni seară. Un documentar curat și complex despre un centru de experiment cu maimuțe din Abhazia, în care poveștile (care mai de care mai emoționante) nu încetează să curgă una din cealaltă. Dar Țara moartă, documentarul lui Radu Jude despre pogromul evreiesc în România anilor 40, e cel mai ambițios formal; merg pe mâna acestui film-eseu intransigent, învăluit de stranietate, chiar dacă știu că n-are șanse.
Cel mai bun scurtmetraj
La scurtmetraj aleg să mă încred în prima impresie – Chers Amis, văzut în vară la Anonimul, mi s-a părut îngrijit și fad; mult mai entuziasmant a fost Alb, în regia lui Paul Cioran, o tragedie frustă și fără concesie despre un sătean care comite ireparabilul. Cumulonimbus e o bizarerie care, deși intră în tematica dominantă (romii), nu pare să-și aibă locul în categoria asta (nici film experimental, nici spot publicitar în favoarea diversității). Mizez fie pe O noapte în Tokoriki, scurtul Roxanei Stroe, cu siguranță cel mai fresh din selecție – care abordează satiric, cu detașare și ochi ascuțit, aceeași tematică din Cumulonimbus, fie pe Scris/Nescris, al lui Adrian Silișteanu (scenaristul și directorul de fotografie al lui Fixeur): din nou, tot romii sunt în centrul atenției – e cel mai complex tratament etnic dintre cele trei, iar Silișteanu știe să înhațe spectatorul. Mi-a plăcut și Șanțul, alt scurtmetraj de-al său, iar acum tind să cred că trofeul va merge la Scris/Nescris.
Cel mai bun film european
Aici, orice alegere în afară de Ma Loute e o greșeală – mai mare (în cazul lui (M)uchenik) sau mai mică (The Other Side of Hope). Dar tot o greșeală: filmul lui Dumont este cel mai original din selecție, iar faptul că a prins distribuție în România (chiar dacă la peste un an de la premiera mondială) mi se pare un act curajos. Dumont demonstrează că, în termeni de experimentare radical-jucăușă, de reinventare stilistică și de reactualizare a genurilor, nu prea are rival – cel puțin nu unul cu vizibilitate similară. Premiul trebuie să meargă la Ma Loute, fiindcă, printre producții pline de ifose, cinism și aroganță, e cam tot ce are mai bun cinematografia europeană de festival la ora actuală.
