Chapter One. He adored New York City. He idolized it all out of proportion. Eh uh, no, make that he, he romanticized it all out of proportion. Începutul ăsta, cu blocurile new-yorkeze pe fundal, cu strada înzăpezită în amurg, cu acei „smart guys” care dau cu picamărul, bineînțeles, cu vocea lui Woody, pardon, Isaac în off, aveam să-l țin minte.
(Slavă digresiunii: Mai sus, timpul nu e tocmai corect folosit, fiindcă l-am descoperit pe Woody Allen destul de recent, aproape nepermis de recent pentru un fan statornic al lui Éric Rohmer. De fapt, primul Woody pe care l-am văzut a fost Midnight in Paris, cam pe când s-a lansat – să tot fi avut 13 ani –, și a fost nebunie. Simplul gând că altcineva, cineva infinit mai „deștept”, fusese străbătut la rându-i de ideea reîntoarcerii în trecut, de dorința de a se fi născut în altă epocă, era esențial. Ulterior am realizat că până la urmă nu e decât un poncif – așa cum și filmul o demonstrează –, însă nu mai conta, evidența pulsând de viață era acolo, tangibilă: am mai reluat aventura lui Gil visătorul de vreo patru ori, profitând de insistența celor de la HBO, doar așa, ca să fiu sigur. Apoi am văzut la cinema – după-amiază de august tulceană, când nu e nimeni pe stradă și te paște dorul de ducă – Blue Jasmine (perfect setting), tot fără să am cine știe ce noțiuni despre Woody Allen sau despre cultul său. Una tot aveam însă, care urma să mi se reconfirme mai târziu – indiferent ce s-ar zice, Woody e peste ce mai scot în genere americanii zilele astea, așa că trebuie profitat când filmele lui sunt aduse la modestul nostru cityplex care miroase a popcorn. Dar tentativele astea două nu se pun. Ca să fii cinefil, e nevoie să ai și conștiința a ceea ce vezi.)
Final chapter (pentru câteva luni). Café Society e un film în buna tradiție a lui Woody Allen, care, ca și în cazul lui Rohmer, își asumă riscul de a deveni redundant. În ce-i privește, e o situație ori-ori: ori le vezi filmele până la epuizare, captiv torentului verbal de pe ecran, ori îi abandonezi repede. La drept vorbind, mare lucru nu s-ar pierde, nu? Woody Allen, oricât de genial și de prolific, nu poate să genereze capodopere la o rată constantă de 1 film/an. Café Society reînvie anii ’30, sub eclerajul cald și prietenos atât de cunoscut, avându-l în voice-over (tot) pe Woody Allen și în prim-plan pe Jesse Eisenberg în rolul lui Bobby, tânăr din Bronx ajuns în L.A. ca să-și găsească un rost în ograda unchiului său (Steve Carell), mare impresar la Hollywood. Intră pe fir și o tipă care joacă la două piane (unchiul și Bobby, în ordinea asta), iar tabloul e deja recognoscibil – intrigă amoroasă, intelectual aspirant, tot tacâmul. Numai că peisajul se încarcă rapid, căci Woody își face une raison d’être din a denigra industria Hollywoodului, nimic altceva decât mult fard și carton. Filmul cade însă din lac în puț; mai precis, dintr-o încercare de răsturnare a clișeului anilor ’30-plini-de-glamour-și-voie bună, se ajunge la o simplificare inadmisibilă (asta, desigur, dacă nu ținem cont că filmele astea ușurele au ajuns un trademark pentru Woody, care cam aleargă în jurul cozii). Vorbim acum, în partea a doua a lui Café Society despre acea perioadă împărțită pe două axe: cea a luminilor și a rochiilor lungi, și cea a gangsterilor și a munților de bani, deci în definitiv tot o reducere la două constante cu care publicul este învățat. Prin această alegere, care guvernează în jurul barului ca topos, filmul vine în întâmpinarea publicului de cityplex și nu aduce nimic nou. Localul de noapte rămâne nodul capilor mafioți și al starletelor de pe marele ecran. În față se etalează rochii de milioane, în bar se bea mult și se cântă jazz, iar pe aleea lăturalnică bossul apasă pe trăgaci fără să clipească. Cosmetizare și aici.
Deci, la capitolul atmosferă, deși agreabilă în lumina portocalie, nicio revoluție, fie ea la capitolul viziune sau la capitolul prezentare. Cât despre intriga amoroasă, se păstrează în limitele verosimilului în acel echilibru fragil al extraordinarului camuflat în banal. Bineînțeles că povestea de dragoste dintre Bobby și secretară e prejudiciată din cauza acestei schematizări care lipsea în trecut din filmele lui Woody. Bobby Dorfman este băiatul visător, pseudopoetul, amatorul barului ieftin (un soi de Gil adaptat vremurilor; mai mult, un soi de Isaac fără profunzimi, deci, un soi de Woody Allen) care dă, în urma unei deziluzii, sclipiciul L.A.-ului pe liniștea (aparentă) din NY. Vonnie – fata pragmatică, dar diafană (sau invers) care îi fură mințile băiatului. Împreună, un cuplu-simbol recurent în cinematografia americanului. Însă sunt câteva aspecte care scot filmul din anost, tocmai pentru că îl fac să coboare în firesc, în stradă, abandonând hainele de plastic. Unul, scena când, la ani buni după ce povestea de dragoste s-a consumat, Vonnie și Bobby stau pe un pod în Central Park după o noapte nedormită, de regăsire, iar constatarea față de insolitul situației e explicită. Apoi, faptul că evoluția pe scara socială nu îl schimbă, intrinsec, pe Bobby; el tot un visător rămâne, care nu știe ce caută, dar își trăiește zilele, supraviețuindu-le. Ceea ce ne conduce către scena de final, când amândoi sunt filmați contrapunctic, în mijlocul a două petreceri de Anul Nou, gândindu-se unul la celălalt. Dacă filmul s-ar fi încheiat cu două cadre mai repede – deci arătându-l doar pe el, pierdut în gândurile sale, indiferent la fastul din jur – am fi avut o potențială pistă de reflecție. Așa, rămânem cu gustul și mai amar al unei simetrii deranjante. Iar simetria știm că poate – ca în cazul lui Amsterdam, de Ian McEwan – să îngroape definitiv o creație.
Pe sinusoida creației lui Woody, multe despart un film ca Manhattan de Café Society. Au dispărut ascuțimea scenariului, firescul unei relații între un bărbat și o femeie, scenele de viață măruntă dar fericită (ploaia din Manhattan, homarii din Annie Hall), care atunci dădeau autenticitate, iar acum apar ca mecanizate. Rareori un film mi-a dat o mai mare senzație de onestitate decât Manhattan sau Annie Hall, tocmai prin simplitatea gesturilor, prin capacitatea lor surprinzătoare de a arăta, de fapt, cât de grea e viața în doi și cât de iluzorie este fericirea. Senzația (probabil favorizată de faptul că Woody chiar juca rolul său, în filmele sale) că nu există diferență între Woody Allen de pe ecran, între egoistul Isaac, impulsivul Alvy, agasantul, problematizantul, sarcasticul, ipohondrul, în tot cazul un personaj uman, cu concretețe, și nu doar un înveliș digital, și Woody-din-viața-reală. Exista o contopire, ajutată cu siguranță de scenariul apt să confere tridimensionalitate, o contopire între persoană și persona care cel puțin mima, dacă nu chiar demonstra, sinceritatea ieșită din comun. Cred că sinceritatea e vitală în actul creației. Și mai cred că tocmai asta e ceea ce filmele lui Woody Allen au pierdut treptat, căzând de pe soclul actului creator esențial și ajungând simplu ritual repetat mecanic. Pesemne că resemnarea (vizibilă și în ce-l privește pe Rohmer, cel de după Six contes moraux) e atunci când știi că vei iubi întotdeauna un regizor indiferent de circumstanțe, dar, simultan, îl vei detesta pentru că niciodată nu vei mai simți că îl poți atinge.
