În fiecare an, Festivalul Internațional de Film de Animație Anim’est revine la București cu filme care mai de care mai surprinzătoare. E locul unde spectatorii avizi de animații se îngrămădesc să vadă cele mai așteptate producții, dintre care multe pot fi văzute doar preț de cele una, două proiecții din cadrul festivalului, deoarece nu sunt distribuite în mod normal în România, dar și locul unde spectatorii curioși vin să descopere că filmul de animație nu înseamnă doar „filme pentru copii” și locul unde părinții vin ca să-și însoțească copiii și se trezesc râzând în hohote sau plângând în sala de cinema alături de ei.
Pentru că festivalul crește constant, activitățile organizate se înmulțesc și filmele aduse nu dezamăgesc niciodată, Mihai Mitrică, directorul Anim’est a fost de acord să ne dezvăluie câte puțin din ce înseamnă, de fapt, organizarea unui festival atât de complex.
Nu știu exact ce presupune funcția de director al festivalului. Când am început, fiecare și-a luat anumite atribuții și, în timp, am rămas la ele și ne-au definit pozițiile în organizarea festivalului.
Ce mi-a atras atenția în mod special la ediția de anul acesta a fost focusul pe animație experimentală și de avangardă. Ați curatoriat secțiuni focus la fiecare ediție?
Au fost multe ediții cu focus, am avut 2D, 3D, stop-motion. Însă nu la fiecare ediție. Am avut mereu retrospective, care nu înseamnă neapărat focus, cu o retrospectivă pe țară, animator etc.
Și cum ați ajuns așa târziu la cea de avangardă&experimental, unde ați inclus scurtmetraje care au pionierat tehnica animației?
O încercare de ordonare cronologică a existat la fiecare ediție, însă cea de avangardă&experimental a fost cea mai amplă. Am simțit că Anim’est și-a ancorat publicul ultimelor ediții în ce înseamnă animația contemporană și am decis că ediția aceasta e un prilej bun de a ne întoarce la istorie.
Ați avut cinci calupuri, șaizeci de scurtmetraje. E o încercare ambițioasă și amplă de a prezenta publicului bucureștean evoluția animației experimentale.
Puteau să fie două calupuri la fel de bine. A ținut foarte mult de arhivele cu care am lucrat, multe dintre aceste animații nefiind digitalizate. Mai mult, la unele filme există politica de a le proiecta doar de pe peliculă, 8mm, 16mm, 35mm, depinde de format.
Ați cerut ajutorul celor de la Arhiva Națională de Filme?
ANF-ul nu are filmele digitalizate. Momentan digitalizează filme de ficțiune, însă situația nu e strălucită și animația nu e prioritară. Poate la ediția următoare vom digitaliza chiar noi, cum am făcut cu „Misiunea spațială Delta” (r: Călin Cazan, Mircea Toia, 1984) în 2015. Arhiva Națională a fost de mai multe ori inundată și pelicula de 35mm a filmului și-a pierdut din culoare, a prins o tentă de roșu. Institutul Polonez ne-a ajutat cu niște filme, însă majoritatea filmelor au venit de la National Film Board of Canada, Light Cone, o altă companie de distribuție, de data asta franceză, care se ocupă doar de film experimental, iar Filmmaker’s Cooperative au digitalizat filme pentru noi.
Deci retrospectiva nu a avut niciun film românesc din cauza lipsei de material?
Da, eu am vorbit cu Mihai Fulger și ne-a spus că nu există material pentru retrospectivă, deci nu am avut de ce să ne agățăm.
Deși aveți o istorie în redescoperirea cineaștilor de animație români.
Da, am avut filme de la Ion Truică, Mihai Bădică, pe Gopo l-am avut chiar anul trecut. Pe Truică și Bădică tot noi i-am digitalizat. E o poveste amuzantă. Mihai Bădică a plecat de la Animafilm și a părăsit țara, acum locuiește în Danemarca. Când s-a întors în țară a cerut o copie a filmelor lui și a primit un VHS la o calitate foarte proastă. Când le-am digitalizat noi și i le-am trimis aproape că a început să plângă de fericire. Adevărata problemă stă în restaurare, care se face de către profesioniști, iar noi nu avem profesioniști în România.
Anim’est a fost asociat cu cinematografe care au dispărut de la an la an. Cum a afectat asta organizarea festivalului?
La noi a fost o moarte lentă, închiderea cinemaurilor nu a luat festivalul pe neașteptate. Mai întâi a căzut Scala, unde nu mai funcționa nimic, trebuia să închiriem inclusiv aparatele pentru sunet. Pe urmă au rămas Studioul și Patria. Patria fusese renovat, însă începea să meargă pe urmele cinemaului Scala. Aparatura a căzut, îmi amintesc că la ultima ediție pe care am ținut-o la ei am insistat să proiectăm câteva filme pe 35mm și ne-am complicat inutil, am umblat după piese de schimb. Studio și Elvira rămăseseră cinematografele festivalului, însă a fost o perioadă în care Cinema Elvira Popescu a intrat în renovare. Atunci am folosit Studio și Patria, care mergea. Din fericire am avut posibilitatea de a jongla cu ele, noroc că nu s-au închis toate în același timp.
Vlad Ilicevici a menționat în timpul conferinței de presă o proiecție Creepy Animation Night cu peste o mie de bilete vândute.
Mai multe proiecții. Între 2008 și 2012 am ținut Creepy doar la Patria, unde capacitatea era de 1200 – 800 sau 850 la parter și 400 la balcon. Doar în balconul de la Patria erau mai multe locuri decât în cinema Studio. Au fost niște seri fantastice atunci.
Care e dinamica dintre publicul român și animația, așa cum ați observat-o voi timp de 13 ani? Cât de predispus este publicul să cadă în vechea preconcepție conform căreia animația este destinată copiilor?
După atâtea ediții pot spune că publicul Anim’est știe despre ce e vorba. Problema este că publicul festivalului, ca orice public, nu este constant. Ideea e că de la ediție la ediție tu cauți să atragi noi oameni, însă aceștia trebuie luați de la zero. Legat de preconcepția cu animația, festivalurile precum Anim’estul nu se pot lupta cu giganți precum Disney sau Pixar, cei care au obișnuit publicul cu asocierea dintre animație și film pentru copii. Dar eu nu o văd ca pe o luptă, nu încercăm să convingem pe nimeni, vrem doar să arătăm publicului o altă față a animației.
E interesant faptul că voi vă loviți de două bariere în distribuție, scurtmetraje și animație.
Nici lungmetrajele nu sunt la loc de vârf. Cel mai bun exemplu este chiar „Isle of Dogs”, o producție 20th Century Fox care nu a fost distribuit la noi.
Din câte știu era plănuit să fie distribuit, însă s-a renunțat la idee.
S-a renunțat deoarece au luat decizia ca în anumite țări să nu fie distribuit, deoarece ei consideră că genul ăsta de animație stop-motion nu va prinde la public în țările „cu risc”. Revenind la povestea cu distribuitorii, noi am luat de două sau trei ori bani de la Media. Ulterior, nu am mai primit bani, iar printre punctele slabe, ca să le spun așa, pe care cei din comisie le-au subliniat a fost faptul că în urma festivalului nicio producție europeană nu intră în cinematografe în România. Ăsta e un cerc vicios, Anim’est nu este genul de festival unde se află piața, cum e Cannesul sau Berlinul.
S-a întâmplat vreodată ca după Anim’est să intre în cinematografe un film prezentat în cadrul festivalului?
Se întâmplă aproape în fiecare an, însă cumpărarea filmului tot la Cannes se face. În fiecare an sunt sunat de distribuitori români care mă întreabă dacă sunt interesat să prezint un film la festival și ulterior să intre în cinematografe, iar pe baza răspunsului ei iau o decizie. Evident, preferăm să plătim un distribuitor român pentru film.
Crezi că introducerea secției de animație la UNATC e o inițiativă promițătoare pentru animația românească?
Sunt entuziasmat, știam că o să se întâmple, dar era cumva asemănător cu redeschiderea cinematografelor: la un moment dat o să se întâmple, dar nu știi când. Trebuia să se întâmple acum mai mult timp, probabil s-au pierdut niște generații iar cei care au avut posibilitatea s-au dus afară.
Voi ați avut mai mulți timp un worksop pentru tineri animatori, Animation Worksheep. Cum funcționează workshop-ul în paralel cu secția UNATC?
Animation Worksheep funcționează diferit. La UNATC se pune mai mult accent pe partea teoretică, în timp ce noi luăm tineri animatori care sunt gata de producție. Se completează bine una pe cealaltă, ai teoria și practica.
Vlad Ilicevici și-a anunțat dorința de a părăsi echipa de organizare a festivalului. Cum vă afectează asta.
Știam de mai mult timp asta, nu e ca și cum ne-a luat prin surprindere. Noi vom merge mai departe cu o echipă reorganizată iar Vlad se va concentra mai mult pe muzică, probabil.
Cum se vede ediția cu numărul 13 în retrospectivă?
Am suferit la comunicare, iar asta se vede în numărul de spectatori. Nu am avut puterea de a ajunge la un public mai larg decât bazinul nostru de persoane fidelizate, lucru care a fost clar din cauza faptului că am funcționat pe jumătate din bugetul normal.
Ați început pregătirile pentru ediția următoare?
E prea devreme momentan, vom merge la retrospectiva din Chișinău și apoi ne liniștim un pic.
