„Profil” este un proiect care presupune publicarea unor interviuri – ilustrate sau scrise de mână – realizate de artiști și poeți tineri. Interviurile folosesc potențialul vizual al informației create de mâna artistului, încercând să intre în intimitatea laboratorului creativ. Rolul acestora nu este doar de a familiariza publicul cu personalitatea celui intervievat, ci și cu particularitățile lucrărilor sale. O serie de interviuri de Alexandra Moț.
Miruna Radovici are 25 de ani, a terminat grafica la UNArte și a călătorit cu studiile în Praga (Republica Cehă) și Besançon (Franța). După ce a obținut o diplomă de bucătar, una de masterand, a urcat cei mai mari și cei mai mici munți românești și a lucrat un an de zile într-un restaurant japonez, a decis să demisioneze și să încerce să trăiască și să se hrănească din apă și aer. Să-i urăm noroc.
Cum te-aș putea recunoaște într-o mulțime de oameni?
Am pasul rapid și măsurat.
Un lucru important pentru background-ul tău.
Câți cm măsuram în burta mamei.
Care sunt temele pe care le explorezi?
Unitatea.
Care e rutina ta atunci când desenezi?
Mă apropii sufocant de aproape de ele (lucrările) după care iau o distanță considerabilă. De obicei greșesc prima oară, apoi integrez greșelile // nu vreau să-mi asum din prima că lucrarea capătă forma finită încă de la început.
Cum te simți atunci când creezi?
În procesul de creație e ca-n viață – vine cu de toate – așa că încerc să alternez între joacă și rezolvarea chinuitoare ale problemelor ce apar pe parcurs.
Ce nu este reprezentativ pentru ilustrațiile tale?
Încerc în general să fiu cât mai diversă în teme și tehnici, însă dacă ar fi să exclud ceva, cred ca aș zice pas la orice este perfect geometric și realist proporționat. 99% din timp nu am răbdare să fac ceva ce necesită calcule și măsurători exacte. Încă un lucru de care mă țin departe este creionul negru. Pentru asta n-am o explicație; black is pretty too 🙂
Care a fost ultima ta idee?
Pe bicicletă fiind, m-am gândit că poate ar fi mișto să încerc să desenez în timp ce pedalez, iar în timpul ăsta să rostesc cu voce tare un manifest și să fiu ca un soi de one-man-band în plină mișcare, ce-și pune creierul la treabă, pe mai multe planuri. Un haos de genul ăsta poate compensează pentru lipsa de talent matematic.
Cum arată spațiul în care lucrezi?
Am auzit că au apă proaspătă acolo.
Un stereotip cu care te întâlnești în domeniul tău.
”Needs more green”.
Un lucru pe care îl păstrezi în minte pentru a continua în domeniu.
Citeam Cristian Popescu – „Familia Popescu” și mi-a plăcut atât de mult fraza „ce dacă tu ești încă cu un picior în maică-ta când alții au ajuns deja cu un picior în groapă”, ilustrându-mi tot ce aveam nevoie cât să-mi aduc aminte cum stă treaba cu linia trăirii, cum se leagă capetele între ele prin ea, sau poate e un cerc, iar nașterea și moartea sunt checkpoints-uri. Anyway, ca să răspund la întrebare: sunt anumite momente în care am impresia că simt cum timpul există și mi se face teamă că voi ajunge într-un moment, la capătul opțiunilor, cu toate ușile închise (mai puțin una care-i nițel crăpată) și îmi vor trece mai multe regrete prin minte, inevitabil; însă n-aș vrea să-mi dau seama că cel mai mult mi-am amorțit existența cu altele, în loc să fac treaba pe care simțeam că trebuie neapărat s-o fac.
