Gândit de Asociația Română pentru Promovarea Artelor spectacolului împreună cu partenerii săi implicați în procesul de educație, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, prin departamentele lor de teatru, Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc își propune ca, prin dimensiunea sa multimedia, să vină în întâmpinarea noilor generații, pentru care dimensiunea vizuală este esențială.
Pentru că acest site-arhivă a ajuns recent la un număr de 100 de fișe multimedia care acoperă perioada 1950-2020, am inițiat un dialog (la distanță, așa cum ne impune actualul context pandemic) cu una dintre autoarele de articole din DMTR și coordonatoarea echipelor de studenți implicați, prof. univ. dr. Miruna Runcan.
Mie și, sunt convinsă, multor altor tineri asemenea mie, întâlnirea cu Miruna Runcan, personalitate efervescentă în sfera teatrală actuală, ne-a șlefuit și ne-a influențat în mod definitoriu parcursul creativ. Două dintre direcțiile de dezvoltare ale DMTR vizează implicarea tinerilor în procesul de revitalizare a arhivelor, atât ca participanți la procesul de cercetare a materialelor de arhivă, cât și ca public-țintă al proiectului.
De aceea, cred că avem nevoie de astfel de dialoguri cu pedagogi care nu scapă niciodată din vedere rolul lor de formatori ai viitoarelor generații. Pedagogi care își canalizează eforturile educaționale spre zone prea puțin explorate, cum sunt arhivele. Pedagogi care conștientizează importanța trecutului și îl transformă în unealtă de înțelegere a prezentului.
Cred că cel mai bine ar fi să începem cu un timeline pe repede înainte al Dicționarului Multimedia al Teatrului Românesc. Când ați resimțit pentru prima dată nevoia unei arhive digitale a teatrului românesc și cum a arătat evoluția proiectului de la primele idei până la versiunea lui actuală?
Dacă mă întrebi pe mine, atunci lucrurile sunt destul de complicate. Eu simt de decenii nevoia unui Institut de Cercetări Teatrale, a unui Muzeu al Teatrului din România (nu zic al Teatrului Național, că ăla există – măcar în acte – la Teatrul Național din București, mă refer la întreaga mișcare teatrală din țară, care cuprinde, cu istorii diferite, teatrul în limba română, dar și pe cel idiș, în limba germană sau maghiară). Și nu cred că e vorba de „ce simt” eu ca persoană privată, ci de nevoi ale culturii române – drept dovadă că în puzderie de culturi învecinate asemenea instituții există de ani și ani, unele au depășit un secol. La un moment dat, prin 2015, am propus, la o licitație (care s-a dovedit formală/fantomatică) de idei a organismelor regionale (consilii județene etc.) un Muzeu Virtual al Teatrului și Filmului din Transilvania. O scrisoare, într-o sticlă, într-un ocean. Ideea asta a DMTR a fost, însă, a ARPAS și a Cristinei Modreanu, care ne-a invitat la o discuție… prelungită pe câteva săptămâni, referitoare la cum ar trebui să arate un asemenea proiect. Am participat atunci mai mulți critici și oameni de teatru din tot felul de locuri (Alina Nelega, Marian Popescu, Raluca Blaga, Oana Cristea Grigorescu, daca am uitat pe cineva îmi cer scuze). S-a conturat atunci structura și sistemul de lucru, dar și parteneriatul instituțional al ARPAS cu Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Asta cred ca s-a întâmplat cândva 2019, din câte îmi amintesc.
Una dintre componentele-cheie ale DMTR a fost, de la bun început, implicarea activă a studenților în procesul de documentare și de realizare a materialelor. Ce a determinat această decizie?
Ideea s-a coagulat tot atunci, probabil fiindcă eram câțiva dintre noi implicați în munca academică, iar Cristina Modreanu avea propria ei experiență din anii în care a predat la CESI – Universitatea București. A venit, cumva, natural, fiindcă toți eram convinși că munca de cercetare nu face, propriu-zis, parte din curricula academică decât tangențial, în măsura în care studentul și masterandul își pregătesc tezele de licență și dizertații. Și că experiența de scotocire/cercetare a materialelor sursă pentru istoria teatrului este una folositoare, antrenantă, care ar putea să-și arate roadele ulterior în viața profesională a absolventului de studii teatrale, fie el teatrolog sau nu. De altfel, până acum au contribuit cu realizarea unor fișe de artist sau de spectacol, ba uneori chiar a unor articole de dicționar, studenți, masteranzi sau doctoranzi de la mai multe direcții de studii, nu doar teatrologi ci, de exemplu, și de la regie și chiar actorie. Semn că, fiind o activitate voluntară, ea a părut tentantă pentru tot felul de viitori oameni de teatru.
DMTR propune o trecere de la arhiva în format fizic la cea digitală, mult mai apropiată de generația tânără. Cum s-a produs împrietenirea studenților cu lucrul cu arhivele? În ce măsură credeți că experiența documentării pentru proiect a transformat modul în care tinerii implicați înțeleg importanța conservării și digitalizării arhivelor?
Cum spuneam, aceasta este o activitate voluntară, chiar dacă unii dintre colegii mei s-au oferit să coordoneze, în cadrul unor seminare de-ale lor, strângerea materialelor și organizarea fișelor tehnice, astfel încât ele să aibă a structură coerentă. Munca ar fi fost, probabil, mult mai antrenantă dacă n-ar fi intervenit pandemia – care ne-a pus mari piedici fiindcă o buna vreme bibliotecile erau închide, iar digitalizarea preexistentă a materialelor de presă de care avem noi nevoie pur si simplu nu există: trebuie să poți fotocopia tu, cercetătorul – fie student, fie specialist – , adesea cu instrumente improvizate, fiecare cronică sau interviu în parte. Din această pricină, a trebui să ne mulțumim uneori cu documente care se puteau găsi online, sau ne puteau fi oferite de teatrele care s-au dovedit receptive față de proiect. Nu toți, dar unii dintre studenți e cert că s-au îndrăgostit, ca dovadă că s-au încumetat să treacă de nivelul fișelor tehnice la care se angajaseră, și să scrie articolele propriu-zise. E neîndoielnic, însă, că experiența va rămâne în memoria fiecăruia, și ea va fi extrem de utilă în munca lor viitoare, chiar dacă aceasta nu va fi una specific de cercetare.
Problema bugetelor insuficiente în raport cu numărul de proiecte culturale care cer anual finanțări este bine cunoscută în breaslă. Conservarea memoriei teatrului românesc continuă, din păcate, să nu fie o prioritate. Punând, așadar, Dicționarul într-o sferă mai largă de proiecte culturale, ce presupune astăzi, în România, obținerea unei finanțări pentru o inițiativă care își propune să sublinieze importanța colosală a conservării arhivelor?
Până în clipa de față, unica sursă de finanțare a Dicționarului Multimedia al Teatrului Românesc rămâne competiția de proiecte a AFCN. Nu trebuie să mai spun eu încă o dată, a câta oara?, că AFCN e copleșit de mulțimea de proiecte artistice și educaționale ce se adună în fiecare an, iar legislația privitoare la cultură, mai ales la cea reieșită din proiecte independente, e catastrofică. Pe de-o parte, nici Ministerul Culturii, nici UNITER nu au răspuns solicitărilor ARPAS pentru a crea un cadru minimal în care această activitate, atât de folositoare, să se poată desfășura cu continuitatea de care ar fi nevoie, în beneficiul tinerelor generații și a mediului teatral, artiști și spectatori laolaltă. Pe de altă parte, finanțarea cercetării în general, și a celei de tip umanist în special, de ani și ani într-un soi de gaură neagră – subfinanțarea e concurată dramatic de o totală lipsă de previzibilitate. Deci, ca să răspund concret la întrebare, proiectele de acest fel presupun niște eforturi omenești, personale, greu de pus în cuvinte, în condițiile în care niciun factor responsabil nu pare să fie interesat de ele. Puzderii de aplicații la proiecte, nesfârșite ore de eforturi de construcție desfășurate voluntar, în speranța că ai găsi un finanțator, ori că ai câștiga o competiție (adesea ele sunt de-a dreptul niște loterii, și chiar atunci când ai câștigat, asta nu e decât o victorie scurtă, de etapă). Speranțele mele, atâtea câte sunt, se îndreptă către dimensiunea pro-activă a centrelor de cercetare din universități, al căror rol în coordonarea proiectelor, dar și în scuturarea de praf a mentalităților și restartarea temeinică a sistemului de cercetare ar trebui să crească exponențial în anii care vin. Call me an optimist!
Cu toate că DMTR reprezintă o privire necesară aruncată spre un trecut care altfel riscă să fie uitat, cum vedeți evoluția Dicționarului în următorii ani? Ce planuri de viitor aveți pentru proiect?
Ar fi multe de spus aici: în primul rând că e obligatoriu, cred, ca proiectul să continue, să se completeze și să se dezvolte așa cum e. Apoi, visăm la crearea unei interfețe în engleză a platformei, care să deschidă Dicționarul către publicurile posibile din afara țării, pe de-o parte, și către colaborări cu centre de cercetare, muzee și instituții academice (măcar) europene, pe de altă parte. Ne-am mai propune, în măsura în care se va putea, organizarea de conferințe internaționale dedicate metodelor și tehnicilor actuale de reactivare a patrimoniului și arhivelor culturale. Și câte și mai câte… Știți gluma aia străveche cu … Eu idei aș mai avea, dar nu mai ai tu rațe? Dacă nu, căutați un bătrân să v-o spună, fiindcă exact așa e și la noi…
Lansarea oficială a DMTR # 100 va avea loc în data de 7 noiembrie, la ora 20.00, în cadrul FNT 2021, și va consta într-un spectacol-proiecție pe fațada Teatrului Odeon din București. Trecătorii pe Calea Victoriei vor prima cărți poștale unicat cu imagini din spectacole memorabile, incluzând și QR codul pe care îl pot scana pentru a ajunge direct la site. Evenimentul din 7 noiembrie este produs cu sprijinul FNT.
