În urmă cu patru sau cinci ani am scris un poem, Moscova – mamă, singurul care a avut norocul să nu fie negat și abandonat după atâția ani și asta, probabil, pentru că a fost auzit. Clișeic sau nu, viața te poartă în multe locuri dacă îi spui da și, de altfel, lucrurile se întâmplă pentru că așa trebuie să se întâmple. Așa am ajuns în Rusia, cu mintea eliberată de orice fel de preconcepție. Să nu uităm faptul că preconcepțiile încă există și probabil va trebui să mai așteptăm o lungă perioadă de timp până când oamenii se vor putea elibera pe ei înșiși de ele.
Regula numărul unu este să fugi de oameni. Să nu te uiți numai în locurile în care se uită ei și să nu vezi și să auzi ceea ce aud ei. După ce m-am întors, știam că sunt lucruri pe care doar eu le cunosc, pe care doar eu le-am văzut, ceea ce înseamnă că nu pot fi pe deplin adevărate. Dar erau lucrurile mele, amintirile mele pe care, oricât de mult aș fi încercat să le reproduc în cuvinte, nu reușeam. M-am întors într-un fel mută din Rusia, cu o imensă incapacitate de a povesti și de a explica ceea ce mi s-a întâmplat și, mai ales, cu o promisiune către mine însămi, făcută la ora 23:36, că mă voi întoarce.
Știam că atât Moscova, cât și Piter-ul au de oferit foarte multe și mai știam că lucrurile frumoase nu stau numai la suprafață, ci trebuie să le cauți, să rămâi în spatele oamenilor, să lași zgomotul să treacă, să asculți și să privești. Pentru că mi-e frică până la epuizare de orbire și de uitare, m-am bucurat de Rusia ca un orb și ca un mut care face cunoștință cu lumea în propriul mod. Pentru că fotografia este una dintre cele mai bune scăpări din obositoarea ciclicitate a vieții, am ales să le arăt măcar celorlalți ceea ce prin cuvinte eu nu putea exprima. Și astfel, ridurile și cicatricile celor două orașe au rămas nemișcate, atât cât au putut ele de frumos și de imperfect, în fotografiile mele.
Moscova, mamă
-un oraș în care te simți mic
-un oraș contradictoriu, cu propria lui viață
Petersburg, tată
-un oraș care te umple și, în același timp, te stoarce de viață
-un oraș tainic cu care trebuie să ai răbdare
Центр современного искусства ВИНЗАВОД
Центр современного искусства ВИНЗАВОД
Despre Petersburg s-au scris multe lucruri frumoase, dar și înspăimântătoare. Orașul a devenit un suprapersonaj la Dostoievski și la Gogol, o prezență aproape apăsătoare, care mai degrabă seamănă cu un păpușar în umbră. La 5 dimineața, când începeau să circule mijloacele de transport în comun, am luat un autobuz sperând că o să ajung la hostel. Am ajuns în schimb aproape de marginea orașului. Blocurile creșteau în jurul meu, la fel și lumina zilei și eu, prea liniștită pentru ceea ce se întâmpla atunci, mi-am dat seama că trebuie să mă întorc în centru. Trecusem de mult de locul în care ar fi trebuit să fiu, doar că în Petersburg niciun loc nu e potrivit și niciunul nepotrivit. Fiecare pas pe care îl faci e cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla și, în același timp, cel mai înfricoșător.
Sankt Petersburg
Orașul e ca un labirint a cărui ieșire nu vrei s-o gășești pentru că, chiar dacă nu te-ai gândit mai înainte la asta, știi că nu te va lăsa să pleci. Petersurgul are o energie aproape supranaturală, însă nu pot fi sigură dacă este la fel pentru toată lumea.
Am găsit un Petersburg aproape mut din cauza proprii istorii, un Petersburg îngenuncheat în fața oglinzii, lângă care m-aș fi așezat în orice clipă să mă rog împreună cu el. Am plecat de la Moscova, mamă și am ajuns la Petersburg, tatăl și astfel, am cunoscut o familie contradictorie care nu îți răspunde la nicio întrebare, dar îți pune, în felul ei mut și înghețat, sute de întrebări.
