SPOILER ALERT: articolul este recomandat celor care au văzut deja filmul sau pe care nu îi deranjează să afle părți considerabile din el.
The neon demon.
Prima scenă: Elle Fanning pozând ca cel mai cool cadavru întâlnit vreodată, înconjurată de sânge și…neoane. Dacă ai reușit să vezi până la capăt scena asta deja se cheamă că ai văzut tot filmul. Pentru că până la final nu e decât o adunătură de lumini, muzică de suspans, indivizi dubioși, slow motion-uri interminabile și să vedem dacă ghiciți cum se termină. Nu prea e un spoiler pentru că nu cred că există spoiler mai mare decât personajul principal într-o baltă de sânge (chiar dacă fals) ca să-ți dea de înțeles care o să fie sfârșitul.
Filmul se vrea moralizator, dar se transformă într-o încercare de a rezista ba la replicile formidabile ”Redrum. They say women are more likely to buy a lipstick if it’s named after food or sex.” (Kubrick, ingenios), ba la secvențe mult prea lungi de lumini stroboscopice și fete care se uită una la alta și zâmbesc a „te prind eu pe tine, fraiero”. Ambele te vor face să vrei din tot sufletul să oprești filmul. Sigur că orice snob mă va certa aici și îmi va explica că nu e doar un videoclip plictisitor de muzică electronică, e ceva mult mai profund. Ca să găsesc sensul ăsta ascuns m-am uitat și a doua oară. Îmi pare rău, a treia oară nu mai rezist.
Are un fir narativ extrem de subțire, iar personajele sunt plate, unidimensionale. Se încearcă să se sugereze o oarecare complexitate, fata asta care se uită mereu în gol, vorbește prea încet și pare să se întrebe continuu ce caută în acel film nu e o fată oarecare. Jessie e starul care revoluționează lumea modei încă de la prima apariție pentru că are „acel ceva”, pe care privitorul însă nu îl observă. Sigur, Elle Faning e frumoasă, dar e vorba de ceva mai mult, pentru că în jurul ei sunt numai fete tinere și frumoase, iar sub luminile de neon toate arată la fel. Am putea accepta că ceea ce o face pe Jessie atât de specială rămâne un mister dacă ar exista alte acțiuni justificate în loc. Însă nu primim nimic. Într-o secvență de nu mai puțin de 5 minute se prezintă transformarea din fata drăguță și amabilă într-una rea și competitivă. În plus, aici ne bucurăm la maxim de frumosul chip al lui Elle Fanning. Din profil, din față, în oglinzi, speriată, zâmbitoare, confuză. Nu închide ochii chiar acum pentru că urmează marele plot twist: scena care a început înecată în albastru și negru, brusc devine roșie. Jessie zâmbește. E rea acum. Și, ca orice fată rea din domeniul ăsta, e și super narcisistă așa că se sărută cu ea însăși într-o oglindă. Pentru că regizorul e în permanență îngrijorat că poate nu îi vom înțelege aluziile (sau poate știe și el că e inevitabil să nu închidem ochii la un moment dat pe parcursul filmului ăsta), Jessie se întoarce spre o altă oglindă și se pupă iar cu ea. E foarte narcisistă. Asta iară e rău. După încă un minut de priviri încruntate la cameră, mai primim un cadru cu o reflexie roșie în apă. Încă o premoniție despre sfârșitul tragic. Acum că am elucidat și misterul ăsta, trecem la…Ah, nu încă. Înainte trebuie să ne arate cum roșeața aia umple tot cadrul. Abia acum se poate considera că ideea s-a înțeles până la capăt.
De ce această transformare? Nu se știe prea clar. Jessie știa de la început că e frumoasă și are potențial să devină un model bun, chiar ea ne spune că i se pare singura oportunitate de a face bani. Așa că de ce, după ce îi mai spun câteva persoane, că da, e specială, începe să se comporte oribil cu singurul ei prieten care mai adineauri îi plătise pagubele la motel? Refn refuză să răspundă la întrebările astea și nu ne lasă cu nimic în schimb. Povestea interesantă pare să se fi întâmplat înaintea filmului, când Jessie a fost forțată de împrejurări să plece spre LA; odată ajunsă nu mai vedem decât succesul aproape instantaneu. Să fie deci povestea despre cum lumea modei corupe oamenii? Nu, pentru că, după cum am stabilit mai sus, nu ni se oferă nicio explicație pentru asta. Din nou, lipsa unei povești nu e mare lucru, filme din simboluri și cadre frumoase s-au tot făcut și câteva sunt excepționale. Doar că aici nu avem nimic de care să ne agățăm, în afară de câteva erupții de la personaje secundare mult prea minore, niciunul din personaje nu pare să aibă sentimente sau dorințe cu adevărat din cauza stilului de deadpan mult prea forțat în care se silesc să vorbească. Și e păcat, pentru că distribuția era promițătoare.
Tot ce ne rămâne e o serie de clișee și evoluții previzibile: make-up artista care saliva în fața lui Jessie și îi complimenta pielea e mai ceva ca Buffalo Bill în Tăcerea Mieilor, se distrează în timpul liber cu cadavre și o ia razna când Jessie îi refuză avansurile; Gigi, un model care se chinuie extraordinar de tare să fie frumoasă, are 100 de operații estetice făcute și o ia razna când apare cineva mai bun ca ea; patronul dubios al hotelului se dovedește a fi și pedofil; Jessie începe prefăcându-se că e moartă și termină moartă pe bune; apare și o cadă plină de sânge care seamănă destul de bine cu canapeaua din prima scenă. Într-adevăr, nu mă așteptam să se ajungă și la canibalism în filmul ăsta și, deși am urmărit la fel de greu scenele finale, încerc să mă gândesc că nu e o metaforă pentru industria modei care „mănâncă” oamenii buni pentru că ar fi prea dureros.
”Beauty isn’t everything, is the only thing” zice un personaj la un moment dat și cred că fraza asta rezumă perfect filmul. Un înveliș plăcut vizual care nu oferă nimic în plus decât niște elemente făcute pentru singurul scop de a șoca și multe lumini de discotecă.
