Noi, tinerii, avem responsabilitatea să răscolim prin sertarele istoriei recente

Noi, tinerii, avem responsabilitatea să răscolim prin sertarele istoriei recente

Avatar
iulie 21, 2022
5 min read
fotografie: Denisa Neațu

Mi-am propus să țin un jurnal în timpul celor cinci zile petrecute la Școală de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației. Un jurnal în care să documentez cum arată din interior „Și atunci oamenii devin păsări” – instalația performativă coordonată de prof. univ. dr. Ana-Maria Nistor și regizată de Florin Liță, implicând patruzeci de studenți de la diferite secții ale Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București. Căci, până la urmă, când voi mai avea șansa (fiind studentă la Teatrologie) să joc alături de colegii mei de la Actorie, să simt cu adevărat fibrele și pulsațiile interioare ale unui spectacol, să fiu parte din acest mecanism complex de care sunt fascinată, dar pe care nu am avut ocazia să îl trăiesc decât din poziția de spectator? Mi-am propus să țin un jurnal la care să mă pot întoarce ca la un cufăr cu instantanee vechi. N-am reușit. Iată câteva încercări de a-mi justifica neputința:

  • La Sighet, granița clară dintre zi și noapte dispare treptat – într-un moment ne demachiem după o reprezentație, încercăm să facem ordine în eternul haos din camera cu recuzită, și parcă în următorul ne spunem că trebuie să dormim, să ne punem ordine în gânduri și să ne adunăm pentru ziua următoare
  • La Sighet, noțiunea de timp liber se definește întotdeauna prin marginile sale – Mutăm decorul. 15 minute pauză. Și apoi repetăm. Ne vedem să aranjăm spațiul. Luăm masa rapid. Apoi jucăm. În scurta lui existență, timpul liber cade pradă discuțiilor despre instalație, despre istoria Memorialului, despre reacțiile publicului sau despre ideile dezbătute în conferințe.
  • La Sighet, oricât de dedicat ai fi misiunii tale de a scrie, a privi în jur pare întotdeauna mai important decât a sta cu nasul în foile caietului/ecranul laptopului. În mod normal, după fiecare dintre cele trei reprezentații, aș fi dat fuga să notez impresii, idei, momente care mi-au rămas întipărite pe retină, să revărs pe foaie preaplinul de senzații trăite pentru a mă asigura că nu uit nimic, că nu-mi scapă niciun detaliu. Nu știu dacă de vină este însăși atmosfera Maramureșului sau, mai degrabă, o schimbare de ritm interior, însă de această dată mi-am dat voie să fiu pur și simplu acolo, alături de colegii mei. Să trăiesc „Și atunci oamenii devin păsări” așa cum trebuie trăit cu adevărat orice spectacol – fără gândul că, la final, foaia albă de hârtie mă așteaptă, fără presiunea că trebuie să pun în cuvinte ceea ce simt. Și am simțit din plin.
fotografie: Anna Aroș

Cu sau fără jurnal, instalația se dovedește a fi o călătorie cu două fațete, care (așa cum a spus unul dintre colegii mei) îți dă și de simțit și de gândit. Pe de-o parte, participanții parcurg un traseu propriu-zis, fiind conduși de Gardieni în diferite încăperi din Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. În fiecare cameră, aceștia asistă la momente care reconstituie atrocitățile suferite de prizonierii din închisorile comuniste, aducând laolaltă victimele și călăii, anulând granița dintre justiție și tortură. Strigătele disperate par că retrezesc amintiri imprimate în zidurile reci de piatră. Mișcările sunt bruște, grăbite, brutale. Sunetul bocancilor pe podea te crispează, iar ecourile loviturilor de baston îngreunează aerul și par că se ridică la tavan ca niște baloane cu heliu. Energia locului modelează energia jocului, căci jucăm păstrând întotdeauna în conștiință istoria spațiului în care ne aflăm. Figurile deținuților ne privesc de pe pereți, suntem copleșiți de sentimentul că istoria stă cu ochii pe noi.

Pe de altă parte, călătoria fizică pe care o fac participanții este dublată de una psihologică, căci aceștia sunt provocați să-și depășească obișnuita pasivitate în fața teatrului și, totodată, în fața istoriei. Spectatorii devin parte din instalație – ochii care privesc definesc o nouă realitate, istoria se tridimensionalizează în fața lor. A privi și a nu lua atitudine devine rapid sinonim cu a fi complice. Tăcerea și inacțiunea în fața nedreptății sunt o crimă. Probabil ăsta este cel mai puternic gând cu care pleci de la „Și atunci oamenii devin păsări” – fie că suntem performeri sau spectatori, este de datoria noastră să vorbim, chiar și post-factum. Doar așa putem transforma cu adevărat memoria într-o formă de justiție.

 fotografie: Anna Aroș

Noi, tinerii, avem responsabilitatea să răscolim prin sertarele istoriei recente, să învățăm despre oamenii și destinele care nu ne sunt predate la școală. Să descoperim realitățile care se ascund dincolo de paginile manualelor de istorie și să ne luptăm pentru a le oferi vizibilitate. Să devenim conștienți de ecourile pe care istoria le are în fiecare dintre noi și să facem aceste ecouri auzite. Prin cuvinte curajoase și prin gesturi sincere. Prin teatru și prin scris. Prin jurnale ținute pe foaie sau în suflet.

P.S. Dacă cineva s-ar apleca acum asupra câtorva pagini din jurnalul meu afectiv, ar putea să citească așa: la Sighet, am învățat că o mână de patruzeci de studenți poate funcționa ca mecanismul unui ceas de mare precizie atunci când fiecare dintre ei își dă voie să fie vulnerabil și când descoperă energia care îi aduce împreună; la Sighet, am înțeles poate mai bine ca niciodată că teatrul nu e despre mine sau despre tine, ci despre noi; la Sighet, am descoperit golul din stomac de dinaintea fiecărui spectacol și răsuflările de după; la Sighet, am amuțit în fața violenței de care ființa umană este capabilă, dar am înțeles că gândul și cuvântul sunt întotdeauna unelte de luptă împotriva nedreptății; la Sighet, am aflat că, uneori, tăcerea este mai puternică decât aplauzele; de la Sighet, am plecat cu imaginea lacrimilor din ochii participanților, cu certitudinea că teatrul poate coagula o comunitate și cu mărturia unei mame care ne-a spus Asta este o zi pe care copilul meu n-o va uita niciodată.

fotografie cover: Denisa Neațu
Categorii:
Avatar
Daria Ancuța

Daria este studentă în anul III la UNATC, la specializarea Teatrologie – Jurnalism teatral. Cutreieră țara în lung și-n lat, de la un spectacol la altul. Scrie piese de teatru și colaborează cu reviste precum Scena.ro și Teatrul Azi. Are o bănuială că supraviețuiește pe entuziasm și multă, multă curiozitate pentru poveștile oamenilor din jur.

Cele mai noi articole

F Read More

Teatrumai 22, 2024

Festivalul Aproape – un loc de intersecție între cultură și comunitate

Festivalul Aproape este un eveniment cultural organizat în mare parte de actori din Baia Mare, ce durează 8 zile și care a ajuns anul acesta […]

B Read More

Teatrumai 20, 2024

Bacău Fest Monodrame 2024

În perioada 9-13 mai, Teatrul Municipal „Bacovia” a organizat cea de-a XXX-a ediție a Bacău Fest Monodrame. Anul acesta, din selecția festivalului au făcut parte […]

D Read More

Artă vizualămai 7, 2024

“Doar cu tine” în căutarea copilului interior

Proiectul meu, Doar cu tine, este o carte care are ca scop conștientizarea sinelui prin întâlnirea cu copilul interior, sub forma unei povești fantastice. Cele […]

N Read More

Teatruaprilie 17, 2024

Niște oameni mici – Hedda Gabler (r. Thomas Ostermeier), TNB

Privite în oglinda care reflectă aproape fiecare centimetru al spectacolului „Hedda Gabler” regizat de Thomas Ostermeier la TNB, personajele lui Ibsen par mici. Gesturile, salturile, […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie