Dincolo de a fi prozatoare, poetă, femeie și orice alt titlu și-ar atribui, Nora Iuga este un soare mai mic, iar dacă cerul ei e senin, asta se datorează în totalitate ei însăși. La venerabila vârstă de 92 de ani, Nora Iuga iradiază bucurie, entuziasm, emoție și erotism, iar Carla Maria Teaha îi lasă loc să-și afișeze frumusețea în noul ei documentar, De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin. Formându-i un portret cât se poate de personal, filmul își atinge ținta cu precizie jurnalistică și căldură primitoare.
De aici consider că merită să înceapă o cronică a debutului lui Teaha: de la focusul neîntrerupt pe care-l oferă Norei, exact așa cum e ea – construind un portret extrem de frumos al scriitoarei. Pentru un bun termen de comparație, mă gândesc acum la Grey Gardens (1975), documentarul-cult al fraților Maysles, al cărui subiect asemănător: viața solitară a unor femei vârstnice, oferite aceeași libertate în fața camerei, duce la un cu totul alt rezultat. Big Edie și Little Edie par, fie din cauza direcției regizorale sau din cauza propriului comportament, de un grotesc teribil și demn de milă. Nora Iuga este tratată cu grație și atenție, iar micile capricii nu reușesc decât să te apropie mai mult de un suflet tânăr și luminos. Prezența ei ia în primire camera fără a provoca disconfortul produs de femeile familiei Beale.
În mare măsură, „curățenia” filmului era de așteptat. Carla Maria Teaha, aflată la primul ei experiment cinematografic de orice natură, are o facultate de jurnalism sub centură și mai mult decât destulă experiență în breasla jurnalistică pentru a închega o poveste de tip portret. Sub îndrumarea casei de producție wearebasca, care a mai produs un alt debut bun în documentar de curând cu Pentru mine tu ești Ceaușescu (2021, dir. Sebastian Mihăilescu) – Teaha transcende jurnalismul tradițional, oferind un debut remarcabil prin candoarea sa. Îl numesc remarcabil deoarece Teaha temperează atent tendințele de debutant, marcat de intermezzo-urile construite din poeme scrise de mână și voiceover, păstrând concentrarea pe șarmul natural al Norei și toate situațiile haotice din jurul ei.
Desigur, căldura Norei e aspectul cel mai important, iar aceasta nu poate fi atinsă fără un gram de deschidere. Spre bucuria mea, Nora pare să aibă tone, nevrând un fluff piece, ci o analiză cât mai reală și fără perdea. Energia scriitoarei e molipsitoare, haioasă și în același timp introspectivă – într-un limbaj mai colocvial, aș spune că e chiar iconic și quotable fără a fi pretențioasă. Printre cele mai notabile replici se numără: „Poezia nu merge fără erotism. Proza mai merge, dar poezia nu.” sau, atunci când, supusă unui mare stres, începe să plângă, iar echipa de filmare o calmează, Nora răspunde nonșalant „Lasă, că e bine pentru film”.
Tot prin ironie și comentarii își reafirmă Nora Iuga și tinerețea de-a lungul filmului. Romantismul, energia, voioșie, speranța pentru lume, toate astea sunt mai vii ca niciodată în Iuga, iar și atunci când nostalgia preia controlul, Iuga nu pare deloc învinsă sau, mai rău, acrită de trecerea timpului, ci recunoscătoare. Nora e mai plină de trăire decât majoritatea personajelor (reale sau ficționale) pe care am avut (ne)plăcerea de a le întâlni pe ecranul de cinema anul ăsta.
Mă întorc, așadar, la Grey Gardens. În 2010, Biblioteca Congresului Statelor Unite a selectat filmul fraților Maysles pentru arhivare, numindu-l „signifiant din punct de vedere cultural, istoric și estetic”. Nu voi sugera că debutul Carlei Maria Teaha e la fel de notabil din punct de vedere estetic sau tehnic – e un documentar relativ simplu pentru 2023, însă cred sincer că e un produs foarte important al cinemaului românesc, deoarece oferă acces nemaiîntâlnit la o figură notabilă a literaturii noastre și o înțelegere a traumelor ei, voinței ei, dorințelor ei. De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin este o imortalizare a unui om care chiar merită imortalizat. Sper că va da tonul pentru alte filme similare – garantat există artiști care le-ar merita. Dincolo de această pledoarie pentru memorie, De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin e genul acela de film care te face să te uiți la soare și să zâmbești, să asculți mai atent, să trăiești, să fii tânăr, orice vârstă ai avea, iar poate asta e tot ce putem cere de la cinema.
Ilustrație cover: Lidya Phille
Imaginile din articol reprezintă cadre din filmul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin.
