Dacă nu ai ajuns aici din greșeală, nu ai cum să citești revista asta și să nu fi auzit de Iggy Pop. Iggy a fost peste tot. Iggy este peste tot. Considerat bunicul punk-rock-ului, Iggy și-a văzut de viață cântând în nimic mai mult decât o pereche chiloți și colaborând cu cine putea. Eu unul am auzit de el în Trainspotting (Din viață scapă cine poate), filmul ăla făcut după cartea lui Irvine Welsh.
Din nou, din moment ce nu locuiești pe Marte cu Smiley și cu Cheloo, sigur ai auzit de bombardamentele din Paris de prin noiembrie. Ei bine, unul dintre ele a avut loc la concertul trupei The Eagles of Death Metal. Trupa asta îl are la tobe și la voce pe nimeni altul decât Josh Homme, o legendă a stoner rockului. Pe lângă Eagles of Death Metal, Josh mai este chitaristul trupei Queens of the Stone Age, producătorul faimosului album „AM“ al trupei Arctic Monkeys, vocalist și chitarist în Them Crooked Vultures, împreună cu John Paul Jones și cu Dave Grohl, listă la care se adaugă și câteva colaborări cu U.N.K.L.E.. Nici nu are rost să spun mai multe despre băiatul ăsta, pentru că și el, la fel ca Iggy Pop, a fost peste tot.
Acum, imaginează-ți cum, anul trecut, unul dintre băieții ăștia i-a dat celuilalt un mesaj în legătură cu o colaborare și cum au ajuns să locuiască împreună, pentru câteva săptămâni, în studioul lui Josh din mijlocul deșertului californian. Tehnic, miracole se întâmplă. Pentru că nu știau, pe-atunci, dacă va fi vorba de câteva piese sau de un întreg album, colaborarea a rămas, inițial, secretă. Acum, cu rezultatul ei sunându-mi la volum maxim în căști, nu cred că Iggy mai poate să dea din nou lovitura așa cum a făcut-o cu Post Pop Depression.
Albumul sună genial, cap-coadă și invers. Lansat integral pe 18 martie, după ce au difuzat câteva piese care au devenit, instant, hituri în lumea rock-ului underground, albumul a fost nesperat de bine primit de critici și de fani. Piesele au sunetul ăla specific trupelor de garaj, părând înregistrate foarte neglijent, exact în maniera preferată a lui Josh Homme. Peste sunetul ăsta cumva cranky e turnată vocea sacră a lui Iggy care îți șoptește, încă din prima piesă: „I’m gonna break into your heart/ I’m gonna crawl under your skin“. După ce am ascultat albumul integral, am știut că i-a ieșit, mai ales că, de fapt, în niciuna dintre piesele noului album Iggy nu prea cântă în adevăratul sens al cuvântului, ci, mai degrabă, recită într-un mod mai activ și mai melodios, cu vocea lui joasă de bariton răgușit.
Iggy Pop nu a zis mai nimic concret până acum despre posibilitatea de a se „pensiona“ după acest album, dar a sugerat-o, în unele interviuri, spunând că are sentimentul că așa va fi. Dacă ar fi ca Post Pop Depression să fie ultimul album al lui Pop, ar fi o pensionare binemeritată, și o ieșire cu un bang din lumea rock and roll-ului. În momentul în care scriu asta, albumul e lansat de patru zile. Suficient cât să pot să spun că aplauzele vor fi asurzitoare.
