Regia: Bobi Pricop
Adaptare: Simon Stephens
Scenografie: Adrian Damian
Costume: Liliana Cenean
Muzica: Alexei Turcan
Video: Dan Adrian Ionescu, Mizdan
Lighting design: Andrei Florea
Regia tehnică: Silviu Negulete, Paul Tănase
Distribuție: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu
„O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o piesă de teatru adaptată de Simon Stephens, după romanul scriitorului britanic, Mark Haddon. În România a avut premiera în ianuarie 2016, în regia Bobi Pricop, în colaborarea cu scenograful Adrian Damian. La invitația Teatrului Național din București de a crea o piesă special pentru acest teatru, Bobi Pricop face o alegere îndrăzneață; un roman transpus într-o piesă de teatru pune automat niște probleme legate de complexitatea acțiunii (spații variate care trebuie reprezentate prin decor, durata de timp destul de mare etc.), dar, aici este cu atât mai greu de reprezentat, cu cât personajul principal este Christopher, un băiat de 15 ani, care suferă de Asperger, iar întregul roman este narat la persoana I.
Cei doi, regizor și scenograf, aleg însă să meargă în direcția opusă. În loc să aglomereze scena cu mii de decoruri complicate, ei mizează pe minimalism. Toată recuzita înseamnă două scaune și o masă, care apar doar uneori pe scenă. Pereții însă sunt oglinzi; oglinzi care se mută, se transformă, pe care se reflectă numeroase proiecții, toate acestea fac decorul și transpun spectatorii mai bine decât orice altceva în lumea personajului principal.
Cortina e deja ridicată dinainte ca spectacolul să înceapă, iar actorii sunt pe scenă, așezați în cerc, în jurul unei părți a scenei care se învârte. În mijloc zace acuzator un câine cu o furcă înfiptă în el. Apoi Ciprian Nicula, tânărul actor care interpretează rolul principal, începe să vorbească. Narează, așa cum ar povesti orice adolescent care încearcă să înțeleagă și să se facă înțeles. Ca și în roman, accentul nu cade pe afecțiunea personajului, cât mai degrabă pe un alt fel de a privi lumea, de a te diferenția de mulțime. Mai apare un personaj narator, care punctează întâmplările personajului principal.
Scenografia se împletește cu muzica, creată de Alexei Turcan. Efectul este impresionant, spectacolul este un joc continuu de lumini și iluzii. O proiecție cu două linii în continuă mișcare a devenit un drum; luminile colorate sunt Calea Lactee. Christopher se întinde pe spate alături de tatăl său și universul îi înconjoară. Oglinzile devin, pe rând, ferestre care invită spectatorul către lumea personajelor, sau ziduri, care îi distanțează de ea. După ce au adus spectatorii pe scenă, prin reflexie, oglinzile înconjoară, brusc, personajul, iar spectatorii trebuie să își amintească că ei nu fac parte din lumea asta, lume formată din lumini, sunete și gânduri și, totuși, atât de palpabilă.
Spectacolul cucerește printr-o sinceritate dezarmantă. Personajele vorbesc simplu, despre visuri, despre planuri de viitor, discuții banale pe care spectatorul le știe bine, le simte cu tot trupul, căci le-a avut și el, așa că știe despre momentele în care pare că poți atinge universul cu degetul, sau despre cum e să te îneci într-o avalanșă de cuvinte și zgomote când pare că lumea se transformă fără știrea ta. Nu există personaje pozitive sau negative aici, doar oameni, cu dorințele, greșelile și regretele lor, care, în cele din urmă, nu încearcă decât să înțeleagă oamenii din jur. Înțelegerea vine odată cu încrederea, iar demonstrarea încrederii, potrivit lui Christopher, vine simplu, printr-o atingere a mâinilor celuilalt.
fotografii de Adi Bulboacă
