Există o practică recomandată oricui își propune să scrie despre teatru – înainte să îți așterni gândurile pe foaie, mergi și vezi un spectacol de minimum două ori. Acest lucru îți permite nu doar să îți regândești concluziile inițiale, ci te ajută să descoperi și zonele care la o primă vizionare au trecut poate neobservate.
Grație circuitului festivalier pe care toamna l-a prilejuit, am avut ocazia să mă întâlnesc de două ori în decurs de o lună cu O repetiție moldovenească – spectacolul care are la bază textul scris de Costache Caragiali în anul 1844, regizat de Cristian Ban la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați. Rareori am fost pusă față în față cu montări în care energia electrizantă dintre actorii de pe scenă să fie la fel de intensă de la o seară la alta. Cu producții în care întreaga distribuție funcționează ca o plasă de siguranță, în care tu, actorul, știi că toți colegii tăi vor fi acolo – gata, gata să te prindă atunci când simți că sari în gol. Cu spectacole în care bucuria jocului celor de pe scenă devine palpabilă și contagioasă. O repetiție moldovenească este toate acestea la o primă vizionare. Și la a doua. Pariez că și la a treia. Și tot așa.
Despre alegerea neobișnuită a textului și despre contextul de laborator creativ în care a luat naștere spectacolul am vorbit mai pe larg într-un interviu cu regizorul Cristian Ban, pe care îl puteți citi aici. Premisa de la care a pornit regizorul este dublarea materialului pe care l-a lăsat Costache Caragiali cu inserții gândite împreună cu trupa gălățeană. Rezultatul? O suprapunere a personajelor gândite în 1844 cu realitățile contemporane ale actorilor din trupă, o căutare permanentă a ideilor relevante și atunci și acum. Însă pentru ca această prelucrare curajoasă a textului original să funcționeze în zilele noastre este nevoie de o trupă care să poată duce pe umeri o dublă responsabilitate: aceea de a păstra nucleul piesei de la 1844 (nucleu care înglobează bucuriile, neajunsurile și preocupările actorilor lui Caragiali) și, totodată, aceea de a regândi modul în care se raportează publicul actual la specia comediei.
Pe primul plan, propunerea trupei de la Galați funcționează tocmai pentru că, așa cum a intuit remarcabil vizionarul Caragiali (subintitulându-și ironic piesa Noi și iar noi), realitățile breslei au coordonate comune fie că vorbim de jumătatea secolului al XIX-lea, fie că vorbim de anul 2022. Sectorul cultural românesc se lovește și astăzi de o subfinanțare acută. Nevoia de reformă se simte din ce în ce mai puternic. Există teatre care funcționează în aceeași paradigmă problematică a lipsei de direcții artistice clare și asumate, inundând scenele cu hit-uri comerciale care nu spun nimic relevant pentru spectatorul contemporan. Conflictele izbucnite între manageri și angajați au, în mare măsură, aceleași rădăcini. Dorința de îmbogățire cu orice preț (impropriu spus – se îmbogățește oare cineva din teatru în zilele noastre?) și succesul facil duc și astăzi la compromiterea integrității artistice a oamenilor de pe scenă și a celor din culisele ei. Alături de Cristian Ban, actorii gălățeni intuiesc în textul lui Caragiali oportunitatea de a vorbi deschis despre suișurile și coborâșurile vieții în teatru. Îmbibate într-un umor candid și blând, fără a fi resimțite ca niște atacuri directe, ci mai degrabă ca o serie de avertismente prietenești, paralelele dintre un trecut pe care îl credem îndepărtat și un prezent care riscă să-l imite devin ceva mai ușor de digerat.
Pe al doilea plan, cred că a face comedie astăzi nu este deloc comod. Gusturile publicului se schimbă de la o zi la alta. Generația mea nu mai râde la glumele care stârneau râsul părinților noștri, iar adulții par că nu mai pot ține pasul cu umorul tinerilor. Când exponenții mai multor generații pășesc împreună în sala de teatru, cum reușești să aduci pe scenă un spectacol care răspunde tuturor preferințelor lor în materie de comedie?
În cazul Repetiției moldovenești, pariul este câștigat tocmai pentru că o trupă extraordinar de ludică, ale cărei motoare interioare sunt o energie aparent inepuizabilă și încredere reciprocă, întâlnește un regizor care intuiește mecanismele fine ale comediei bine făcute. Disponibilitatea de a crea și de a experimenta a trupei de la Galați este dublată de căutările creative ale lui Cristian Ban, care a optat pentru un proces de lucru pe cât de provocator, pe atât de riscant. Căci, oricât de multe și bine articulate ar fi resursele creative ale actorilor, a crea de la zero material dramaturgic coerent poate deveni o adevărată probă de adaptabilitate. Însă ceea ce este important este faptul că actorii și regizorul înțeleg că paradigma comediei trebuie schimbată și adaptată nevoilor unui public eterogen. Născute din exerciții de improvizație, scenele din spectacol palpită de entuziasm colectiv, care răzbate puternic și în sală. Privești și împărtășești în cel mai organic mod cu putință bucuria oamenilor de pe scenă. Energia se menține constantă pe tot parcursul montării, în timpul căreia spectatorii parcurg un traseu emoțional complex – de fapt, O repetiție moldovenească vorbește despre istoria eșecului unui spectacol.
Fiecare actor din distribuție înțelege și își asumă dubla misiune a producției – pe de o parte, de a stârni râsul și buna dispoziție în rândul spectatorilor, și pe de altă parte, de a educa publicul cu privire la coordonatele vieții teatrale de acum aproape două sute de ani. Astfel, personajele lor capătă carnea care nu era atât de prezentă pe foaia lui Caragiali. Traseul lor este unul mult mai clar, schițele de personaje devenind acum indivizi tridimensionali.
Radu Horghidan în rolul lui Caragiali rămâne motorul principal al acțiunii. Reușește să echilibreze exasperarea omului de teatru care își înțelege dureros de bine condiția și limitările cu licăririle de speranță care îi devin unic mijloc de supraviețuire. Fiecare zbatere pentru reușita trupei condamnate să eșueze îl consumă deopotrivă fizic și emoțional, actorului revenindu-i misiunea dificilă de a armoniza profilul original al personajului cu noile inserții autoreferențiale și autoironice. Însă izbutește să-și conducă personajul credibil și coerent, mizând pe un magnetism aparte și pe un umor blând, bine dozat. Ionuț Moldoveanu redă nuanțat partitura lui Greceano – actorul care își trăiește prezentul hrănindu-se cu o glorie demult apusă. Neridicându-se de pe scaun pe toată durata reprezentației, devine imaginea vie a actorului care refuză să-și asume prezentul, rămânând blocat din inerție sau poate din orgoliu într-o realitate pe care și-o construiește singur.
Deși au primit trei roluri destul de puțin dezvoltate în textul original, Vlad Ajder, Răzvan Clopoțel și Ștefan Forir reușesc să își tridimensionalizeze inedit personajele, mizând pe o paletă diversă de trăsături de caracter care stârnesc garantat râsul. Trio-ul feminin (Elena Anghel, Oana Mogoș și Cristina Uja Neagu) funcționează ca un cor pestriț, alcătuit din caractere bine individualizate, care aduce în discuție contribuțiile primelor actrițe din Moldova la dezvoltarea teatrului în România. Fiecare actriță găsește o rezolvare bine articulată a personajului său, iar împreună aduc în prim-plan trei ipostaze ale unor femei pe care istoria teatrului românesc pare că le-a uitat complet. În interpretarea conducătorului de trupă Mase, Cristian Gheorghe apelează la un joc gestual menit să accentueze conflictul puternic dintre personajul său și Caragiali. Autoritatea pe care componenta financiară i-o conferă lui Mase destabilizează complet echilibrul instabil al trupei conduse de Caragiali și aduce încă o dată în discuție raportul conflictual dintre nevoile artiștilor și interesele celor care îi finanțează.
De departe cea mai mare transformare de la pagina de manuscris la scenă o suferă Boian – sufleorul căruia în piesă nu i se acordă mai mult de două-trei replici. Mizând pe charisma personală și pe energia lui Florin Toma, Cristian Ban reușește să-l transforme pe umilul personaj într-o portavoce esențială pentru poveștile celor care au contribuit la dezvoltarea primelor forme de teatru din România, dar pe care nu îi regăsim nicicum în cărțile de istorie. Cine au fost ei? Ce preocupări aveau, ce neliniști le marcau existența? De ce făceau teatru în ciuda tuturor piedicilor care li se puneau? Ce ne mai pot învăța ei? Într-adevăr, ca Boian suntem mulți.
Personajele, mai mult sau mai puțin detaliat construite în piesa originală, capătă dinamism și credibilitate prin suprapunerea și întrepătrunderea cu identitățile actorilor care le interpretează. O repetiție moldovenească depășește formula de teatru în teatru și se transformă într-o joacă serioasă, în care ruperea repetată a convenției ne readuce aminte că teatrul din 2022 este mai aproape decât ne place să credem de teatrul din 1844.
Tragem linie și adunăm. Cu ce gânduri am rămas după două repetiții moldovenești pe axa 1844-2022? Cu fascinația primei întâlniri cu trupa energică și incredibil de bine coagulată a Teatrului Dramatic din Galați. Cu bucuria sinceră că există oameni de teatru care se avântă pe tărâmul complicat al comediei, gata, gata să scormonească prin cufărul cu texte vechi și să ne provoace să râdem cu cap. Cu certitudinea că dacă avem curajul să ridicăm Începuturile teatrului românesc de pe jos, s-ar putea să ne spună câte ceva despre noi, oamenii teatrului de astăzi. Cu entuziasmul că există teatre în țară care își înțeleg misiunea și rolul în comunitate, care dezvoltă proiecte menite nu doar să atragă publicul, ci să îl și formeze. Și, poate mai presus de toate, cu încrederea că reușim și vom reuși să supraviețuim, în teatru ca și în viață, făcând haz de necaz…
Fotografii de Marius Șumlea
Ilustrații de Sorana Gurău
