Când te învârți prin sfera serialelor science fiction recente, o să te lovești ușor de show-uri iubite anulate prea devreme care au adevărate culte în spatele lor (browncoat for life). Lăsându-l pe cel mai cunoscut deoparte, adică Firefly, putem să amintim de Terminator: The Sarah Connor Chronicles, Star Trek Enterprise, Invasion sau Caprica. Dar nicăieri n-am văzut pe cineva care să plângă după Odyssey 5. Ceea ce e ridicol.
Deci, ce e Odyssey 5 si de ce oamenii ăștia fac o scară de fericire în poza asta? Ei bine, probabil cine a făcut promo-uri nu știe prea multe. În schimb, Odyssey 5 e un serial SF canadian, anulat după un sezon, care a rulat prin 2002 și a tot fost difuzat pe AXN la noi acum mult timp. Deoarece erau doar 19 episoade (20 pe DVD), românii noștrii îl difuzau oarecum aleator, la ore ciudate pentru a umple timpii morți de difuzare. Dar, cu minunea internetului am apucat să-l văd și să-l revăd de câteva ori (împreună cu ReGenesis).
Povestea urmărește 5 astronauți ce se află în orbită la bordul navei Odyssey undeva prin 2007 (Odyssey 5, get it?) ce asistă neputincioși la distrugerea Terrei. Muribunzi, rămânând fără aer și fără nici o speranță, sunt salvați de o ființă misterioasă ce se autodenumește Căutătorul (The Seeker) care le trimite conștiința înapoi în timp pentru a preveni distrugerea planetei. Cu 5 ani înapoi ca să fie totul ca la carte. De-a lungul sezonului, cei 5 investighează pistele acestui mister, confruntându-se cu tehnologii next-gen, ca fizică cuantică, inteligențe artificiale sau bioinginerie, în spiritul altui serial de gen, și anume Fringe. În schimb, ca o detașare clară față de serialele de gen, odată cu creșterea numărului de personaje principale, crește și complexitatea relațiilor dintre aceștia. Îl avem pe comandantul misiunii, Chuck Taggart, interpretat superb de un anumit Peter Weller (de prin Robocop, Naked Lunch și un SF low-budget după o poveste de PKD numit Screamers) care pur și simplu e unul dintre cele mai badass personaje de la TV. E dur, e puternic, are carismă cu carul și se vede că Weller s-a distrat de minune cu rolul. Împreună cu el este și fiul său, Neil Taggart (Christopher Gorham), cel mai tânăr astronaut din NASA la 22 de ani și o femeie astronaut de carieră, Angela Perry (Tamara Marie Watson). Avem genetician laureat al premiului Nobel care e un afemeiat cu probleme cu alcoolul, Kurt Mendel (Sebastian Roché). Și întregind echipa este Sarah Forbes (Leslie Silva) ce face un reportaj cu misiunea lor. Evident, toți se întorc în momente decisive ale vieții lor; Chuck se confruntă cu fiul său mai mare ce este pilot și se supune testelor de astronaut datorită dorințelor familiei; Neil care nu dorea să devină unul și care este încă în liceu; Angela se trezește în orbită într-o altă misiune orbitală și are un atac de panică, lucru ce îi poate afecta cariera; Kurt își anulează logodna știind că tipa îl înșela; Sarah în timpul primei căsnicii cu fiul său neafectat de cancer.
Nu pot zice că regia vreunui episod iese din tiparul obișnuit al serialelor (așa cum o face primul sezon din True Detective, de exemplu), sau că jocul actoricesc este genial (în afară de Peter Wellers desigur). În schimb, pot zice că scenariul e bine scris, și asta este un lucru mare, ținând cont că nu e Epoca de Aur a televiziunii, și că majoritatea serialelor de gen de atunci foloseau universul ăsta al science fiction pentru a ascunde sub un paravan o altă metodă de a prezenta dramele patetice din serialele „normale” sau chiar soap operas. E bine scris, bine documentat, conceptele științifice sunt bine ancorate în teorii reale (așa am aflat că protonii și neutronii sunt și ei compuși din quarci).
Într-un final, recomand primul și singurul sezon din Odyssey 5 (oricum puteți să faceți rost de el, căci sunt destul de sigur că nu se găsește DVD-ul pe undeva). Are urme de Dosarele X (care în 2002 se termina), o formă de premoniție la Fringe sau Black Mirror în faze excipiente, și, de ce nu, merita un cult micuț undeva prin analele Internetului. Poate un chat grup pe Yahoo.
