Montarea piesei „Omul Pernă” de Martin McDonagh, în traducerea lui Eugen Gyemant, aduce pe scena Teatrului Municipal Baia Mare o doză concentrată de umor negru, violență psihologică și reflecție asupra actului de creație în regimuri totalitare. Regizorul Andrei Han conduce o distribuție excelent aleasă într-un spectacol care bântuie, răscolește și îndeamnă la întrebări incomode. Decorul este simplu, pătrat, aproape clinic, cu o masă și câteva scaune sub lumini reci, dar în acest spațiu auster se desfășoară un adevărat balet al groazei și al absurdului.
Alex Macavei, în rolul lui Katurian, scriitorul interogat, are la început chipul acoperit cu o față de pernă, iar în jurul său, doi copii se joacă – imagine aproape suprarealistă, care anunță tema duală a spectacolului: copilăria și trauma, imaginația și realitatea dură. Macavei își construiește personajul cu nuanțe fine: fragil, temător, dar cu o fărâmă de speranță și un fir logic de care se agață până la capăt. E un scriitor de povestiri macabre, dar și un om de serviciu la un abator – o ironie crudă care reflectă derapajele unei societăți în care arta nu are loc.
Eduard Bîndiu (Tupolski) și Rodica Pașca (Ariel) sunt cei doi polițiști – niște figuri dintr-un vis urât cu iz orwellian. În jocul lor există o doză neliniștitoare de sadism, umor grotesc și autoritate absurdă. Amenință, urlă, îl înjură pe Katurian, îl torturează psihologic și fizic, dar totodată se distrează, se amuză pe seama fricii lui. Sunt funcționari ai unei dictaturi fără chip, executanți eficienți ai unei terori care are nevoie de exemple. „Nouă ne place să executăm scriitori. Când executăm un scriitor, transmitem un mesaj”, spune Tupolski, într-o replică ce capătă rezonanță dincolo de scenă.
Spectacolul alternează între interogatoriul din prezent și flashbackuri despre trecutul celor doi frați: Katurian și Michal (Cătălin Mocan). Michal, fratele mai mic, are un retard mintal și este supus torturii într-o cameră alăturată – o amenințare invizibilă dar constantă. Confruntarea dintre cei doi frați de la final e una dintre cele mai tensionate scene, revelatoare pentru dinamica lor și pentru întrebarea fundamentală a spectacolului: unde se termină responsabilitatea personală și unde începe influența mediului?
Părinții celor doi, interpretați de Wanda Tamas și Ioan Costin, apar doar în penumbră, cu chipurile slab vizibile – o alegere scenografică inspirată (scenografia: Mihai Vălu) care subliniază universalitatea traumei parentale. Ei sunt orice părinți care au distrus, prin abuz sau nepăsare, echilibrul copiilor lor. Spre final, reapar copiii care se jucau la început – simboluri ale unei inocențe pierdute sau poate doar fragmente ale unei minți care a găsit în fantezie singura scăpare.
Fetița (Carmen Ghiurco), prieten imaginar, și fratele – partener de joc și traumă – sunt poate singurele prezențe sincere într-un univers al suspiciunii și al groazei. Scena finală cu pernele devine o imagine copleșitoare a încercării de „coping” prin ficțiune: violența nu este doar temă, ci mecanism de apărare.
Mișcarea scenică, coordonată de George Pop, susține eficient tensiunea dramatică, alternând scenele statice ale interogatoriului cu frânturi vii din amintiri și jocuri. Replicile revin obsesiv, în special „Prima datorie a unui povestitor e să povestească” – o afirmație apăsătoare într-o lume care vrea să reducă poveștile la probe în anchete.
„Omul Pernă” nu este un spectacol ușor de digerat, dar este un act teatral de o forță rară. Ne face să râdem amar, să ne înfiorăm și să ne întrebăm ce înseamnă libertatea de expresie într-o lume care nu vrea decât povești „corecte”. Un demers artistic care nu menajează spectatorul, ci îl implică, îl tulbură și îl pune față în față cu propriile întrebări despre vină, violență și imaginație.
