(1.) despre One World Romania, juriul liceenilor și One World Romania la Școală
One World Romania este unul dintre cele mai minunate festivaluri. Este un festival de drepturi ale omului, reliefate prin film documentar, iar anul ăsta a ajuns la ediția a zecea. Este primul festival de film documentar din București și unicul dedicat drepturilor omului din România.
Din 2013, proiecțiilor, dezbaterilor și programelor marca OWR, li s-a alăturat juriul liceenilor: este singurul juriu al festivalului, care acordă și singurul premiu al festivalului. Proiectul ăsta a fost inițiat cu scopul de a include și de a implica cât mai mult tinerii în societate și, de asemenea, pentru a asigura pluralitatea de opinie.
Pentru a face parte din juriu, adolescenții din clasele IX-XII trebuie să trimită un eseu pe o temă dată (corupția; patrimoniul; fricile), pe baza căruia vor fi aleși. And then the magic happens.
Eu am intrat în juriu când eram clasa a zecea și pot să spun că One World m-a schimbat complet. Chiar și după ce rolul meu de jurat s-a terminat, odată cu sfârșitul ediției 8 (Kinomaidan), nu am putut să mă desprind de OWR. Am devenit coordonator de club de film în liceul meu, Sfântul Sava, și, alături de alți coordonatori de cluburi din alte licee, am organizat, anul trecut, One World Romania – #Altfel de festival, în timpul Săptămânii Altfel – adică proiecții gratuite de filme, care făcuseră parte din programul celei de-a noua ediții. Cu ocazia asta, am avut primele noastre interviuri la radio, unde am vorbit, alături de coordonatoarele (de vis!) ale programului educațional One World Romania la școala, Petra Dobruska și Ioana Brăilescu. Au fost și proiecții de vară, în aer liber și în curțile prietenilor, împrumutate pentru o seară.
Tot anul acesta, prin noiembrie, tot alături de colegii mei liceeni de la One World Romania la Școală, i-am trimis o scrisoare doamnei ministru Corina Șuteu, aducând în atenția ei situația cinematografelor din țară și starea de degradare a acestora. Din scrisoarea noastră:
Săptămâna trecută au fost închise cinci cinematografe independente din toată țara: Sebastian Papaiani (Pitești), Modern (Craiova), Republica (Iași), Dacia (Baia mare) și Central (Brăila), iar astăzi mai funcționează doar 8 din cele peste 400 de cinematografe active în 1990. Suntem conștienți că situația acestora este delicată, iar readucerea lor la viață necesită investiții, timp și mult efort.
Noi provenim din diferite orașe din țară, unde activează programul educațional One World Romania la școală. Ne-am confruntat în repetate rânduri cu lipsa unor spații potrivite pentru proiecțiile și dezbaterile pe care le organizăm. În orașe precum Bacău, Alexandria, Caracal și Curtea de Argeș, cinematografele nu reprezintă nimic mai mult decât clăriri închise cu un lacăt la intrare. Faptul că în aceste orașe cresc atât de mulți copii care nu au fost niciodată cu faimlia lor la cinematograf este o problemă reală.
Corina Șuteu ne-a răspuns, chiar pe Facebook, în ziua în care Legea Cinematografiei, o prioritate a mandatului său, fusese aprobată de Guvern prin Ordonanță de Urgență, lege care rezolva o parte din problemele pe care le semnalam. ^_^
(2.) de vorbă cu juriul ediției a X-a
Anul acesta, premiul festivalului, cunoscut și drept Karma Award, s-a dus către Normal Autistic Film, de Miroslav Janek, un film frumos despre modul în care copiii autiști văd viața. Un must-see.
Am stat de vorbă cu juriul liceenilor din această ediție, adică cu Andrei, Ștefania, Luca, Ana și Victoria. I-am întrebat, printre altele, de ce au vrut să facă parte din juriu, de ce cred că este important filmul documentar și cum a reușit să-i marcheze One World Romania.
Andrei:
1. De ce ați ales Normal Autistic Film ca film câștigător al singurului premiu al festivalului?
E clar că toate filmele din competiție au fost bune, nu poate nega niciunul dintre noi asta, dar am ales Normal Autistic Film în final pentru că prezintă o poveste originală, reușește să sensibilizeaze față de subiectul filmului și să schimbe complet perspectiva cuiva. Poate la suprafață se limitează doar la lumea autiștilor, dar cred că ni se adresează tuturor și ne face să ne prețuim unicitatea.
2. De ce crezi că este important filmul documentar?
Filmul documentar este cu adevărat important pentru că prezintă o situație reală, cu personaje reale. Uneori la Q&A-uri, erau persoane care menționau că actorii aleși au fost foarte credibili. Un film narativ poate prezenta o problemă importantă, însă un documentar e mult mai puternic pentru că realizezi că nu sunt doar niște actori pe ecran care urmează scenariul, ci persoane care chiar trăiesc aceste lucruri.
3. Vorbește-ne despre un film de la OWR care te-a marcat.
Normal Autistic Film a reușit să mă marcheze. Am empatizat cu personajele, am trecut peste prejudecățile societății și am văzut cât de speciali – într-un sens bun – sunt ei cu adevărat. Cu siguranță mi-a schimbat perspectiva nu numai asupra autismului, ci și asupra altor probleme pentru că, după cum spuneam mai sus, acest film nu e doar despre lumea copiilor autiști, ci ni se adresează tuturor.
Ștefania:
1. De ce crezi că ar trebui să vină cât mai mulți oameni la One World și să vadă documentare ce vizează drepturile omului?
Cred, în general, în educarea prin film. Pe mine, cel puțin, filmul m-a ajutat enorm, atât cu depășirea anumitor complexe, cât și cu ceea ce înseamnă cultură. Filmul documentar poate fi brutal; ne scoate din utopia filmului de ficțiune și ne aruncă într-o realitate tăioasă, imperfectă, îngrămădită și împiedicată. Ne trezește din somnolență și ne arată lumea, amalgam de fantastic și grotesc, și ne face să vrem să schimbăm ceva, să răspândim, să ajutăm, să cunoaștem. Ne face să fim mai aware. De multe ori, în timpul acestei săptămâni, am simțit cum mă scufund în scaunul de cinema și cum mă pierd în imaginea de ansamblu. Încercam să mă pun în locul personajelor din film și să mă întreb dacă pentru mine ar fi fost diferit, empatizam puternic cu ele și dintr-o dată nu mai era vorba despre mine, ci despre ceva mai mare, la care luam parte fără să fiu acolo, și mă simțeam mică și neputincioasă și realizam cât de ignorantă am fost în fața unor probleme reale, care aveau nevoie de grijă și atenție. Sună foarte cheesy, dar cred că dacă oamenii ar vedea documentare despre drepturile omului ar fi mai sensibili și mai empatici și ar învăța să se respecte mai mult între ei. Cred că văzând astfel de filme îți dezvolți oarecum inteligența emoțională, care am observat că la foarte mulți oameni e undeva adânc în pământ.
2. Care este frica ta cea mai mare?
M-am gândit mult la întrebarea asta de când am văzut tema de anul ăsta a festivalului, și dacă mă uit în urmă, cred că întotdeauna am fost profund afectată de actele de terorism. M-am găsit de multe ori plângând ore întregi în fața articolelor online despre atacuri teroriste de prin lume; era singurul mod în care puteam reacționa: stăteam și citeam și plângeam și nu puteam face nimic altceva. Eram paralizată, mă simțeam handicapată și nu înțelegeam cum se poate întâmpla așa ceva. Și apoi m-am tot gândit cum, prin prisma terorismului și a războiului și prin cultul banilor și cultivarea fricii ne considerăm superiori. Acum lumea o să spună că am fițe de idealistă, ceea ce e probabil adevărat, dar nu cred că există ceva care ar putea să scuze violența.
3. Vorbește-ne despre un film văzut la OWR care te-a marcat.
Este evident că Un film autist normal, în regia lui Miroslav Janek, m-a marcat foarte tare, de aceea l-am și ales câștigător, împreună cu restul juriului. Doar că despre el am tot zis, și deși aș putea continua să o fac timp de ore întregi, pentru că îmi este foarte drag, aș vrea să vorbesc putin despre White Rage, care a fost, de asemenea, în topul colegilor mei și mon chouchou, după filmul premiat. White Rage este un documentar despre ce se întâmplă în mintea unui tânăr (Lauri) care plănuiește un school shooting. Moartea tatălui său are consecințe radicale asupra vieții acestuia; devine victima bullying-ului, care îl urmărește chiar și în facultate. Nu aș vrea să dezvălui, totuși, plot-ul documentarului, deoarece simt că nu ar mai avea același impact asupra eventualului spectator care citește asta. M-am bucurat de o discuție cu Arto Halonen (regizorul) după proiecție, pe care l-am asaltat cu întrebări. Cred că cea mai relevantă chestie, pentru o persoană care nu a văzut încă filmul, pe care am întrebat-o a fost dacă filmul poate fi rezumat la sintagma societatea creează monștri, la care acesta mi-a răspuns că da. Ne-a povestit, de asemenea, că și el a fost o victimă a bullying-ului din școli, deși nu a ajuns niciodată să simtă această furie albă, care poate conduce la acte extreme de violență. Filmul este și despre societatea în care trăim, pe lângă povestea lui Lauri: o societate insensibilă și incapabilă de a se adresa oricărei forme de violență.
Victoria:
1. De ce ai vrut să faci parte din juriu?
Am vrut să fac parte din juriu dintr-un motiv bine stabilit: mă gândeam să îmi ecranizez ultimul roman publicat, Nu vreau să uit, și voiam să iau contact cu lumea cinematografiei, la un alt nivel decât cel zilnic, obișnuit.
- De ce crezi că trebuie și e important să fim #fărăfrică?
Cred că trebuie să fim #fărăfrică, pentru că e mult mai greu CU ea. Deși în trecut (și în unele situații din prezent), frica a reprezentat un mecanism de apărare al omului împotriva pericolelor, acum ea a devenit mai mult un obstacol în calea unor reușite. Am impresia că societatea a crescut gradul de anxietate al oamenilor și, prin asta, îi „controlează” cumva sau, mai curând, îi oprește din a fi cea mai bună versiune a lor. Dacă ești #fărăfrică, îți permiți să trăiești, pur și simplu.
- Vorbește-ne despre un film văzut la OWR care te-a marcat.
Filmul care m-a marcat cel mai mult a fost cel pe care l-am și premiat, Normal Autistic Film. A fost singurul după care am avut o revelație, în adevăratul sens al cuvântului. Filmul îi pune pe copiii autiști într-o altă lumină, arată frumusețea și genialitatea lor, profunzimea și sensibilitatea. Ultima replică din film, (Nu sunt eu diferit, sunteți voi toți prea asemănători.) a căzut ca un fulger asupra mea și m-a făcut să îmi ridic o sumedenie de întrebări. A fost unul dintre cele mai impresionante documentare pe care le-am văzut vreodată.
Luca:
1. Înainte de OWR, îți era familiar cultul documentarului?
Documentarul mi-a fost înotdeauna familiar. Dacă îmi voi întreba rudele sau mă voi strădui foarte tare să îmi amintesc trecutul, sunt sigur că primul film pe care l-am văzut a fost unul documentar. O lungă perioadă de timp, acesta a fost singurul tip de film pe care voiam să îl văd. Apoi am continuat să învăț din el și despre el. Totuși, despre un „cult” al filmelor documentare nu auzisem nimic. Cred că dacă un astfel de cult există, e destul de greu să devii un inițiat acolo. OWR mi-a arătat că, precum orice altă creație umană, filmul documentar poate fi dus la înâlțimi nebănuite și că regizorii documentarelor au o cameră care se strecoară și printre cele mai înguste crăpături, sfidând orice așteptări și doborând orice limitări.
2. La ediția trecută, a fost proiectat un documentar care înfățișa situația refugiaților africani, ceea ce a reprezentat o noutate pentru mulți oameni. Te-a surprins vreun film văzut în cadrul festivalului prin tema abordată, ai văzut prezentată o situație de care poate nu erai conștient?
Un film autist normal, în regia lui Miroslav Janek, filmul care a și luat premiul juriului, a reușit nu doar să repună în context tema autismului ci și să îmi arate că întotdeauna există o latură ascunsă a conceptelor. Regizorul s-a plimbat nu doar prin viața copiilor cu o camera în mână, ci a arătat unicitatea, puritatea și complexitatea personajelor, fiecare cu ideile proprii și un mod personal de a aborda problemele. Cunoșteam faptul că autiștii au unele simțuri dezvoltate, însă nu m-am gândit că ar fi reușit să fie conștienți de ele și să le exploateze la nivelul prezentat în film. Am simțit că am de învățat de la acele personaje, care de-a lungul filmului impresionează prin gândurile pe care parcă le transmit personal spectatorului din sală. După acest film, nu doar că mă voi revolta aspura celor care îi desconsideră pe alții, numidu-i autiști, ci voi considera acestă caracteristică o calitate!
3. Vorbește-ne despre un film văzut la OWR care te-a marcat.
Cu toate că toate filmele au avut un impact emoțional destul de puternic, fiindcă rezonau cu o parte a personalității mele, nu consider că un film a reușit să mă marceze cu adevărat. Unele mi-au arătat laturi necunoscute ale lumii, iar altele mi-au rearanjat opiniile și cunoștiințele despre teme cu care eu credeam că sunt familiarizat. Un film din cadrul festivalului – pe care nu trebuia să-l jurizez – este Tower, în regia lui Keith Maitland. Acesta este un film cu adevărat impresionant. În el este vorba despre un atac armat dintr-o universitate din Texas, în anii ’60. Documentarul animat arată cum oamenii simpli devin eroi pentru că au o putere mare de a empatiza, nu neapărat curaj. Sunt prezentate interviuri atât cu victimele atacului, cât și cu cei ce au intervenit pentru a-i ajuta pe răniți și pentru a opri ucigașul. Deși nu sunt foarte fericit să spun asta, filmul are o poveste foarte captivantă și întregul scenariul este realizat astfel încât poți simți tot ce au simțit și cei de acolo. Îmi aduc aminte că la sfârșitul filmului, când au început să fie proiectate end credits, publicul era complet copleșit, nimeni nu putea să vorbească. Emoția trăită de toți se putea simți în toată sala. După câteva momente am izbucnit cu toții în aplauze, acesta fiind singurul lucru pe care eram capabili să îl facem. Acest film a fost cu adevărat o experiență!
Ana:
1. Ce te-a învățat One World Romania?
One World Romania m-a învățat să gândesc și să văd lucrurile diferit, #fărăfrică. Un lucru care mi-a atras atenția, după o săptămână în care filmul documentar a fost parte din „rutina” mea, a fost felul în care problemele pot fi abordate si rezolvate. M-am întâlnit și regăsit în multe scene din filme și am realizat că ceea ce le face unice sunt oamenii din spatele camerei, felul în care problema lor este privită, mult mai diferit decât mi-aș fi imaginat, dar care reușește să ridice multe semne de întrebare după ce părăsești sala de cinema. One World Romania mi-a arătat că documentarele sunt pentru oameni, de la oameni, și au puterea de a vindeca, de a ridica semne de întrebare și de a ne face conștienți de lucrurile din jurul nostru, pe lângă care trecem zilnic, dar pe care nu ne obosim niciodată să le observăm.
2. Cum crezi că putem să fim #fărăfrică?
Cred că suntem deja fără frică, dar de cele mai mute ori nu realizăm sau uităm. Filmele documentare de la One World m-au pus față în față cu fricile oamenilor de pretutindeni, dar cred că, cel mai important, m-au pus față în față cu puterea lor de a le învinge și de a trece peste orice. Ce pot spune, acum, la sfârșitul festivalului, este că frica are și părțile ei bune, dacă știm cum să o privim. Frica unește oamenii și îi ajută să găsească schimbarea împreună. Așa că fricile pe care le avem se pot transforma în cele mai frumoase momente, daca le întelegem și învățăm să le privim diferit! (și, bineînțeles, avem nevoie și de puțin din curajul pe care îl prindem după ce vedem un documentar marca One World.)
3. Vorbește-ne despre un film văzut la OWR care te-a marcat.
Când mă gândesc la săptămâna de festival care tocmai a trecut, la impactul pe care l-a avut asupra gândirii mele, îmi dau seama că fiecare film documentar a avut o importanță și un loc special în festival, cât și în schimbarea percepției mele asupra problemelor societății. Ca să reintru în spiritul festivalului, trebuie să ascult soundtrack-ul filmului meu preferat, Raving Iran, care a reușit să mă scoată din sala de cinema, după miezul nopții, mai emoționată și energizată ca oricând. Doi DJ din Iran doresc să își urmeze pasiunea pentru muzică, într-un regim islamic condus de frică, și pleacă în Europa, la un festival de muzică House. După Raving Iran am simțit cu adevărat că sunt #fărăfrică și mi-am dat seama că libertatea e și ea „un curaj”, pe care uneori uităm să-l folosim.
___________________________________________
Eu am vorbit și am scris mult despre One World. De la un articol minuțios despre toate zilele ca jurat One World la texte despre de-ce-trebuie-să-te-duci-la-One-World-ca-să-poți-să-vezi.
Ca să închei, o să inserez o parte din ce am scris pentru articolul colectiv al juraților fostelor ediții OWR de pe SUB25, pentru că nu cred că voi putea să înșir, sub altă formă sau mai bine, motivele pentru care sunt îndrăgostită iremediabil de One World Romania:
De fiecare dată când mă arunc într-o tiradă entuziastă despre One World, și cât de mult m-a ajutat One World, spun același lucru. Sub diferite nuanțe, dar același lucru: că One World m-a făcut să-mi dau seama cât de mică sunt. Când am intrat în juriu, eram clasa a zecea, organizam evenimente caritabile la Interact Triumph și scriam lucrușoare despre drepturile comunităților LGBTQ și Romani prin reviste online cu un reach relativ mic. Făceam voluntariate și eram oarecum mândră de cât de implicată mă credeam: nu mă simțeam neapărat mare, dar consideram că impactul meu, asupra lumii, asupra oamenilor, era destul. Eram autosuficientă. Și asta pentru că e ușor să crezi că știi ce chestii se întâmplă în lume. Că e destul ce faci și ca ajuți mult. Sau că tu nu poți să ajuți mai mult, și că ori nu e nevoie ca tu să ajuți, ori că se va găsi altcineva care să o facă. Și, evident, nu e așa. Eu am avut nevoie de documentarele dureroase pe care le-am văzut la One World ca să devin mai conștientă, mai aware. Cu fiecare documentar văzut, cu fiecare problemă reprezentată de documentarul în sine, mă simțeam mică, și și mai mică, și din ce în ce mai mică, până când nu am mai putut să suport cât de mică eram și cât de mică sunt.
One World m-a motivat și m-a învățat să cred că oricine poate schimba ceva în lume, și că e nevoie să cred asta. Încă nu sunt complet conștientă de toate lucrurile ce se întâmplă, de toate suferințele oamenilor, însă încerc să mă implic cât mai mult, pentru că niciodată nu e destul. Încerc să empatizez cât mai mult. Treaba asta mi se pare cea mai grea, totuși, dar, sper că, în timp, o să reușesc să ating stadiul empatiei colective. Și, în final, cred că trebuie să înțelegem cât de mici suntem. Și e mult mai puțin scary dacă o facem prin film, prin documentarele astea frumoase și atât, atât de reale, marca One World. Deci sfătuiesc pe oricine să-și încerce norocul și să aplice pentru juriu. Pentru că, în primul rând, doar scrierea eseului (mai ales cel de anul ăsta) e un exercițiu educativ, de auto-cunoaștere, foarte bun. Și pentru că One World e una dintre experiențele de ”o dată-n viață”, care pot să te schimbe, complet, și-n bine.
