Când eram mică îmi făceam cu brio munca de copil; nu exista seară în care să nu mă întorc în casă, după o tură intensă de hoții și vardiștii, complet irecognoscibilă, murdară din creștet până-n picioare și julită toată. ”Tu nu ești fată! Ești un drac!” ofta țica-mare scuturându-mă în zadar de praf. Pentru că eram cea mai mică din gașca de la blocuri, mereu ajungeam să pup pământul într-o tumbă din alergare, încercând să țin pasul cu restul puștanilor. Sau eram împinsă în vreun stâlp, iar când începeam să plâng, ceilalți îmi shhhhhs-uiau în față disperați, ca să nu afle tanti Olimpia. Toate ca toate, în casă tot mă întorceam și vânătăile zâmbeau în continuare mândre pe pielea mea.
Curtea blocurilor reprezenta un pătrat mare delimitat de 3 blocuri mici și o casă. Undeva în spate, nenea M. cocea ardei o dată la câteva seri. Îmbătată de mirosul ăla îmbietor, fără să mai ascult de cap sau de picioare, doar de stomacul care se zbătea ca un ghem în corpul meu mic, într-una dintre seri, am luat-o la vale într-o veselie să înhaț și eu un ardei gras și roșu; cinci pași și HOP! – drept în nas. Toate capetele cu ochii bulbucați și gurile pline s-au îndreptat spre mine ca trase de un magnet. De atâta jenă nici lacrimile nu-și mai făceau loc pe fața mea și luând-o spre bloc, cu coada între picioare și stomacul furios, încercam să îmi dau seama ce să-i povestesc lui țica-mare.
”Până te măriți, îți trece!” mă consolă ea în timp ce stăteam ca un pachet de supărare pe canapea. Și de aici a început bătălia mea. La grădiniță m-am măritat de două ori; o dată cu D. și o dată cu C. . Nu mai știu cum stătea treaba cu D., dar știu că C. furase de la mama lui un inel de argint și desenase pe o foaie un munte, un deal și două linii de apă, foaie pe care am găsit-o în cușeta mea cu floare de cireș pe ușă. Mă gândisem că acum e acum; problemele nu o să se mai țină de capul meu greu de 6 ani pentru că sunt măritată. Mai târziu în acea zi, după un rațele și vânătorii, văzând că loviturile iar mă urmăresc, am aruncat inelul în sobă.
Nu prea înțelegeam eu care-i treaba cu măritișul. Știam doar că o prietenă de-a bunicii, tanti L., când vorbea cu supărare de vreo vecină spunea: ”De-aia n-a luat-o; că nu-i mai tace gura” sau ”Eiii, dacă nu e măritată micuța”, ”Și de măritat când?”, dar mai cu seamă auzeam: ”Bărbații-s niște porci”. În capul meu se năștea atunci o mare bătălie și nu înțelegeam de ce însemna așa de mult căsătoria și de ce disperarea asta, când bărbații pentru ea erau niște… Pe de altă parte, acasă, nu se bătea monedă pe așa ceva. Mama se descurca singură cu mine și țica-mare era la apogeul antipatiei față de sexul masculin, în afară de tata-mare; pe el îl bodogănea des, dar îi era drag.
În primul an de educație aparentă la școală, aveam două prietene care veneau constant la mine. Își îngrămădeau mereu perne sub bluzițele lor colorate, cu buline și fundițe, își așezau plușuri în loc de sâni, sau se împodobeau cu cearșafuri să se prefacă mirese. Mereu mă uitam la ele încruntată, în colțul camerei mele, în timp ce tundeam păpuși sau le înfigeam pixuri în cap. Mereu se machiau și chicoteau despre cum o să aibă cea mai frumoasă nuntă. Mă simțeam singură și mult timp am crezut că ceva este greșit cu mine. Într-o zi, după ce au plecat, mi-am înfășurat și eu un cearceaf mare în jurul taliei și am fugit la oglinda din hol; arătam așa prostesc… Mi l-am aruncat imediat de pe mine.
La puțin timp după, la școală am primit de la G. o brățară cu diamante albastre de plastic, pe care își cheltuise banii de pachețel. Iată-mă din nou în plină ascensiune conjugală.
După doisprezece ani mă uit în urmă și râd. Mă uit la coatele care obișnuiau să fie carne vie după joacă și le văd îngrijite, mângâiate de cremă, la picioarele care erau pictate în pete violet și pline de zgârieturi, iar acum abia dacă mai vezi vreo vânătaie, două. Acum doar juliturile interioare mustesc de supărare, iar când îi povestesc bunicii despre ele spune râzând: ”Până te măriți, îți trece!” , iar dacă se întâmplă să-i dau telefon, iar tanti L. să fie lângă ea, aud un glas ușor înfundat parcă ieșit dintr-o scrisoare veche: „Ai să vezi când o să te măriți! Da-s toți niște…”.
Acum, digerând mai bine zicala, mă întreb: bă și dacă nu te măriți? Ce naiba se întâmplă? Rămâi cu coatele julite?
