Pe 24 februarie 2022…

Avatar
septembrie 8, 2022
6 min read
Sa le spunem pe nume

Pe 24 februarie 2022 începeam repetițiile la ceea ce avea să devină primul meu spectacol de teatru. Îmi amintesc că internetul vuia cu vești febrile despre războiul care doar ce izbucnise în Ucraina. În holul Casei de Cultură a Studenților din București (locul unde ne desfășuram repetițiile în acea perioadă) exista un televizor mic, pe ecranul căruia se înghesuiau flash news și imagini cu un puternic impact emoțional. Ochii gardianului care ne întâmpina de fiecare dată păreau lipiți de ecran.

Sa le spunem pe nume

În ziua aia, nu ne-a mai cerut buletinele, nu ne-a mai întrebat ce sală am rezervat sau cât timp avem de gând să repetăm. Nimic din toate astea părea că nu mai contează. Atunci ne-am întrebat pentru prima oară ce rost mai are să faci teatru când, la doar câțiva kilometri de tine, oamenii se omoară între ei. Și ăsta a fost refrenul care ne-a însoțit pas cu pas până la premieră. Ce rost mai are? Ce rost mai are? Ce rost mai are?

Sa le spunem pe nume

La jumătate de an distanță, mă aflu la cea de-a treizeci și treia ediție a Festivalului de Teatru Piatra Neamț. Ediția de anul acesta poartă un subtitlu-manifest pentru situația socio-politică actuală – 146 km, distanța dintre Teatrul Tineretului și Vama Siret, aflată la granița dintre România și Ucraina. Exact aceeași întrebare care mă apasă pe umeri încă de la începutul războiului apare în dezbaterea organizată în urma vizionării spectacolului Să le spunem pe nume (producție a Teatrului Alexei Mateevici din Chișinău, în regia Luminiței Țâcu). Profitând de caracterul reflexiv al discuției cu echipa creativă, cineva primește microfonul și întreabă – Ce impact are teatrul în raport cu toate celelalte surse de propagare a informației din media? La câți oameni ajunge un spectacol și, în paralel, la câți oameni ajung nesfârșitele lanțuri de fake news și dezinformare? Cum putem să schimbăm ceva prin arta noastră? Putem să schimbăm ceva? Și nu apare aici frustrarea artiștilor în fața răspunsului cel mai evident?

Sa le spunem pe nume

Am fi ipocriți să afirmăm cu hotărâre că un spectacol de teatru poate pune capăt războiului. Nu știu dacă o formă de artă va reuși vreodată să aibă un impact imediat atât de categoric. Scriind asta, îmi aduc aminte de un vers din Poemul franc al lui Toni Chira – Poeziile mele care nu opresc ciuma/ Și nu redau viața. Schimbările la nivel global pe care le propune arta sunt lente, sunt tranziții între modele de gândire, iar orice tranziție are nevoie de timp. Războiul anihilează timpul. Mai degrabă, cred că schimbările pe care arta le alimentează își au rădăcinile la nivel micro. Sunt asemănătoare cu semințele pe care vântul le duce dintr-o parte în alta, care dacă se întâmplă să cadă pe un sol fertil, cresc și se dezvoltă. Nu, un spectacol de teatru nu va pune capăt războiului. Însă, spre deosebire de o știre pe care poate că o uiți imediat cum închizi televizorul, un spectacol percutant și incisiv rămâne cu tine mult timp după ce părăsești sala de teatru.

Sa le spunem pe nume

Tocmai aici cred că se situează miza artiștilor care au lucrat la Să le spunem pe nume. Cele șase monologuri pe care actorii (Elena Frunze-Hatman, Nina Lefter, Olesea Sveclă, Ludmila Botnaru, Mihaela Chiu, Victor Untilă) le rostesc succesiv pe scenă, scrise de șase dramaturgi ucraineni (Liudmila Timoșenko, Natalia Blok, Oksana Savcenko, Irina Gareț, Tetiana Kițenko, Andrii Bondarenko) în prima lună după izbucnirea războiului, îți vorbesc la persoana I. Te prind de umăr, te zguduie și te îndeamnă să vezi că în spatele cifrelor, statisticilor și predicțiilor, se ascund oameni. Oameni care ar fi putut fi rudele sau prietenii tăi dacă te-ai fi născut la câțiva kilometri depărtare. Oameni cu povești, cu voci și cu vieți care brusc nu le mai aparțin.

Spectacolul pășește pe granița dintre o estetică bazată pe rostirea firească a replicilor și o modalitate de vorbire asemănătoare cu lamentațiile corului din tragediile antice. Se creează astfel un bocet contemporan, cu rezonanțe moderne și antice totodată, pe care regizoarea îl construiește prin punțile care leagă între ele cele șase monologuri. Inițial, textele au fost prezentate sub forma unei lecturi în cadrul proiectului Artiști români pentru artiști ucraineni, așa că tridimensionalizarea lor scenică a venit la pachet cu o serie de provocări în legătură cu dimensiunea vizuală într-un spectacol al cărui nucleu este și trebuie să rămână textul. Însă montarea capătă dinamism prin însăși forța extraordinară a textelor, aceasta fiind potențată și de scenografia minimalistă, dar gândită în acord cu imaginarul vizual al războiului, semnată de Irina Gurin. Cele două biciclete vopsite în culorile steagului Ucrainei pot fi citite deopotrivă ca mijloace de evadare și ca un reminder dureros a tot ceea ce lași în urmă când decizi să îți părăsești țara. Odată cu două biciclete care își păstrează echilibrul, există una care se prăbușește. Odată cu o femeie care se hotărăște să plece peste graniță, există un bărbat care rămâne în urmă și luptă într-un război absurd. Odată cu un tânăr care fuge, există un bătrân care este condamnat să rămână pe loc. Odată cu oamenii care se salvează, există alții care mor într-o luptă ce nu le aparține.

Sa le spunem pe nume

Există un moment în spectacol în care se vorbește despre vălul de indiferență care se așterne încet, încet peste războiul din Ucraina, pe măsură ce presa caută noi și noi flash news demne de prima pagină. Uneori, din tendința de auto-conservare, riscăm să reducem ideea războiului de lângă noi la câteva postări pe Facebook, peste care dăm zilnic scroll cu nepăsare. Aici apare schimbarea radicală pe care un spectacol de teatru reușește să o determine în mentalul nostru. Aici găsim răspunsul la întrebarea obsedantă Ce rost mai are? și tot aici descoperim resorturile interioare de care avem nevoie ca să continuăm ceea ce facem. Pentru că spectacolele ca Să le spunem pe nume te scot temporar din pasivitatea în care e posibil să te complaci și să te scufunzi acum, la jumătate de an de la izbucnirea războiului. Pentru că nu te pun în față cu fragmente de ficțiune, ci cu mostre de realitate dură și crudă și dureroasă. Pentru că oricât de greu ar părea, trebuie să-ți ții ochii deschiși în fața realității.

Sa le spunem pe nume



Fotografii de Marius Șumlea

Ilustrații de Sorana Gurău

Categorii:
Avatar
Daria Ancuța

Daria este studentă în anul III la UNATC, la specializarea Teatrologie – Jurnalism teatral. Cutreieră țara în lung și-n lat, de la un spectacol la altul. Scrie piese de teatru și colaborează cu reviste precum Scena.ro și Teatrul Azi. Are o bănuială că supraviețuiește pe entuziasm și multă, multă curiozitate pentru poveștile oamenilor din jur.

Cele mai noi articole

D Read More

Artă vizualămai 7, 2024

“Doar cu tine” în căutarea copilului interior

Proiectul meu, Doar cu tine, este o carte care are ca scop conștientizarea sinelui prin întâlnirea cu copilul interior, sub forma unei povești fantastice. Cele […]

N Read More

Teatruaprilie 17, 2024

Niște oameni mici – Hedda Gabler (r. Thomas Ostermeier), TNB

Privite în oglinda care reflectă aproape fiecare centimetru al spectacolului „Hedda Gabler” regizat de Thomas Ostermeier la TNB, personajele lui Ibsen par mici. Gesturile, salturile, […]

C Read More

Artă vizualăaprilie 6, 2024

Ca tânăr, ai nevoie de curiozitatea și curajul de a vedea cât mai multe cu cât mai puțin

Cine sunt? Mă numesc Matei Rădulescu, am 22 de ani și sunt proaspăt absolvent de Grafică în cadrul Universității Naționale de Arte din București, studii […]

S Read More

Filmmartie 27, 2024

Sărmane Oscar-uri

Cum se face că scriu mereu în perioada decernării premiilor, chiar dacă nu pot spune că acestea îmi captează interesul? Mai au oare relevanță aceste […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie