Nu știm sigur de ce au dispărut dinozaurii. Dar știm sigur că noi ne autodistrugem încet și sigur. Bine, poate nu e vorba neapărat despre distrugerea noastră, dar cu siguranță e despre a celor din jurul nostru. Cel puțin asta am înțeles eu din textul lui Nicky Silver, adus la viață în cea mai nouă premieră de la Teatrul Excelsior: Pterodactili, în regia și traducerea lui Radu Iacoban.
Pentru că textul a fost montat pentru prima dată în 1993, poate că nu te-ai aștepta să fie atât de puternic astăzi. Însă spectacolul reușește să iasă din tipare și, în același timp, să abordeze subiecte delicate cu un mix de sarcasm, adevăr crud și puțină dramă. Până acum, n-am mai dat peste comedii negre desprinse parcă din absurdul lui Ionesco, dar totuși aparent ancorate în realitate. Știu, paradoxal, nu? Dacă la început nu înțelegi exact ce se întâmplă, încet totul capătă sens. Sau, din contră, nu are niciun sens și asta-i cea mai bună portretizare a cotidianului. Textul e montat pentru prima dată la noi în țară, tocmai pentru că e o reală provocare regizorală și actoricească.
Să începem cu începutul. Se dau: o familie total disfuncțională (dar nimic nou pentru contemporaneitate, nu?) – un fiu rătăcitor interesat de arheologie și diagnosticat cu SIDA, care se întoarce acasă la o mamă alcoolică și dependentă de cumpărători și la un tată pierdut în propriile amintiri și păcate. Acestei familii i se adaugă o soră ipohondră și cu probleme de memorie, o proaspătă soție a unui ajutor de ospătar devenit menajeră, timid și puternic influențat de trecut. Asta e doar punctul de plecare pentru o comedie dementă, cu accente absurde.
Spectacolul conține multe scene jucate și regizate impecabil. Deși am simțit că toți actorii sunt prezenți în poveste, începutul, în forță de altfel, a fost puțin mai slab. Dan Pughineanu îl joacă pe Todd, fiul familiei Duncan, iar momentele sale de monolog-stand-up-comedy centrate în jurul dinozaurilor mi s-au părut cele mai delicioase puncte din spectacol, venite exact la momentul potrivit – ori pentru a detensiona atmosfera, ori pentru a crea context acțiunii. Alt moment foarte bine jucat este cel în care Todd îi povestește tatălui său, Arthur (Doru Bem), la insistențele celui din urmă, cum a contactat virusul HIV. Deși e vorba despre un moment pe care cu toții l-am văzut venind, m-au surprins atât răspunsul original al lui Todd, cât și reacția tatălui, amândouă extrem de plauzibile.
Mihaela Trofimov o joacă exemplar pe Grace, o mamă cu o capacitate de multitasking aparte: poate să organizeze înmormântarea fiului în același timp cu nunta propriei fete. Mai mult, toate crizele de isterie ale personajului său, toate momentele tensionate sau înduioșătoare sunt jucate complet asumat. Această divă ratată, care poate tolera infidelitatea soțului, dar nu poate tolera sărăcia, așa cum singură declară, dă dovadă de o paletă largă de emoții față de copii ei: de la grijă față de Todd înainte de primul său rol în musical-ul școlii la simpatie față de noul iubit al Emmei. Sora mai mică a lui Todd (Ioana Niculae) își reprimă amintirile după un abuz petrecut în copilărie (no spoilers here) și un șlap mâncat. Da, ai citit bine, șlap. Și Emma are crizele ei existențiale, combinate cu momente de ipohondrie iar Ioana Niculae reușeste schimbarea de stare foarte credibil, trecând de la inocență la pură nebunie.
Doru Bem joacă un tată absent, pierdut în propriile amintiri cu baseball proiectate pe amintirile copiilor pe care nu îi știe absolut deloc, dar pe care și-a pus amprenta, atât psihic, cât și fizic. Nebunia lui din ultimele scene este bine controlată, la fel ca și în confruntarea finală cu Todd și Grace. Tommy, noul logodnic al Emmei (Alex Popa) se confruntă cu umbra trecutului și cu propria orientare sexuală, dar totuși este singurul personaj sincer – tocmai această sinceritate este jucată asumat și credibil. Contrastul dintre Duncani și Tommy este o metaforă credibilă pentru speranța că, în mijlocul haosului, poate exista totuși o șansă de salvare. Sau poate că nu, căci multe momente din spectacol lasă la latitudinea spectatorului interpretarea „adevărului”, asta dacă există unul singur.
Deși poate puțin prea absurd sau mult prea confuz, textul abordează teme dificile într-o manieră accesibilă, căci adevărul se spune în glumă, nu? Mi se pare un spectacol foarte potrivit pentru tineri și adolescenți, deci se încadrează perfect în repertoriul Teatrului Excelsior și în direcția solidă și constantă în care se îndreaptă acesta. Pe scenă, se vorbește deschis și firesc despre diferite orientări sexuale (personajele queer nu sunt privite ca fiind ieșite din comun și au psihologii complexe, nefiind definite doar preferințele lor sexuale), despre boli cu transmitere sexuală și chiar despre sinucidere.
Nu pot să spun nici că mi-a plăcut în mod special textul lui Nicky Silver, nici că mi-a displăcut profund, dar cert este că spectacolul de la Teatrul Excelsior trebuie văzut pentru că e corect regizat și bine jucat. E altfel și, cu siguranță, asta va atrage publicul tânăr, care poate că se va lăsa convins că teatrul merge mână în mână cu realitatea zilelor noastre. Chiar dacă asta presupune să reconstruim în living un schelet de Tyrannosaurus. Sau Pterodactylus. Sau Whateversaurus.
Pterodactili
de Nicky Silver
traducerea Radu Iacoban
Distribuția:
Dan Pughineanu, Ioana Niculae, Alex Popa, Mihaela Trofimov, Doru Bem
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Producător delegat: Vasea Blohat
Fotografii de Andrei Gîndac
