Perdi conta dos años que um dia tem – când am văzut citatul ăsta mâzgâlit pe un perete random în Coimbra eram cu ai mei (veniseră în vizită în vacanța de primăvară) și voiam să-i demonstrez tatei că în cele aproape trei luni trăite în Portugalia chiar am început să înțeleg câte ceva. I-am spus că s-ar traduce mai mult sau mai puțin în Am pierdut numărătoarea anilor pe care îi are o zi, la care el mi-a răspuns zâmbind – Ce frumos, așa e când ești tânăr. Apoi am început să urcăm dealurile Coimbrei ca să vedem apusul (for the record, am prins aici cele mai frumoase apusuri din viața mea) și să mergem la un concert live de muzică fado (by the way, dacă ajungeți în Coimbra nu pierdeți ocazia, Santa Cafe Cruz – în fiecare seară de la 18:00 e intrarea liberă).
Mai târziu, m-am trezit că încă aveam în cap obsesiv chestia asta cu perdi conta dos años que um dia tem perdi conta dos años que um dia tem, suna și catchy și misterios, mă gândeam să-l folosesc pe post de Instagram caption la un moment dat. Dar nu așa, oriunde, oricum. Trebuia să am o postare într-adevăr memorabilă, cu cele mai faine highlights și eventual cu #erasmuslife. Fast forward o lună mai târziu, încă nu am făcut postarea aia și acum nici nu mai sunt așa de sigură că ar trebui să o fac. Poate pentru că uneori mă simt ca o impostoare cu viața mea în Erasmus afișată pe social media (cel mai real mă simt când nu se încarcă story-urile la calitate maximă pentru că, deși e cea mai frustrantă chestie ever, arată cât de blurry și overwhelming se poate simți totul pe aici). Simt cea mai mare anxietate când văd profilurile altor studenți Erasmus care par că se distrează mai mult și mai bine decât mine, călătoresc mai mult, învață mai mult, trăiesc mai mult. De când am venit aici, nu vreau decât să fiu tot timpul peste tot, în centrul gălăgiei, sufletul petrecerii, să profit la maximum de fiecare clipă și de fiecare moment și fiecare zi și fiecare săptămână pentru că uneori e totul sau nimic și pentru prima dată în viața mea simt că vreau și că merit totul.
Și așa am uitat să mai număr câți ani încap într-o zi. Unele zile curg liniștit și aproape plictisitor. Mă trezesc la 11-12, iau micul dejun direct la cantină (nu sunt deloc o fană a combinațiilor lor culinare, dar mă adaptez), mă duc la cursul de portugheză (și pentru asta străbat tot orașul pe jos pentru că încă nu am învățat cum merg autobuzele pe aici dar măcar trec printr-o pădure de bambus), sesiune de groceries la pingo doce (în special pentru cașcaval), completat assignments la economie politică pozitivă pentru cealaltă facultate la care încă particip online, filmat un TikTok, vorbit cu mama, dus rufele murdare la spălătorie (3,20 euro spălarea și 2,70 dacă mai vrei și uscare), scuturat nisipul din geantă (pentru că nu știu cum reușesc dar mereu am nisip în geantă) și, eventual, mers mai târziu la barul ăla cu muzică live pentru că toți prietenii mei de aici merg și mă strânge în spate când mă gândesc că în două luni nu o să mai am cum să aleg dacă am energie să ies cu ei sau nu. Mama ar spune Lasă că doar n-au intrat zilele în sac, dar tocmai asta este problema: experiența asta are un deadline. Și eu nu am fost niciodată în stare să respect deadline-urile.
Colega mea de cameră (am descoperit că nu este chiar atât de comun pe cât credeam să vii cu una dintre cele mai bune prietene din liceu în Erasmus și chiar am fost surprinse amândouă să auzim atât de des omg you two are so lucky cause you have each other) ține un jurnal cu little moments de aici pentru fiecare lună. O dată la câteva săptămâni, înainte de culcare, când ne uităm la vreun serial animat, mă anunță candid dacă îți mai vine un little moment în minte de azi please let me know să-l trec în carnețel și nu cred că i-am spus niciodată asta, dar sclipirea adorabilă din ochii ei când își notează little moments în carnețelul ei cu Harry Potter e unul dintre motivele pentru care țin enorm de mult la ea. Regula este că nu am voie să răspund cu evenimente mari. De exemplu, nu am să spun când am ieșit la masa de prânz pentru că erau cantinele închise și ne-am luat un hamburger. Am să spun când prietena noastră din Italia nu voia să ne luăm hamburger dar a acceptat într-un final și apoi femeia aia ne-a adus niște chipsuri de cartofi absolut îngrozitoare și prietenul nostru din Turcia a trebuit să ceară de trei ori sarea până să-l bage cineva în seamă și apoi fata din Italia și-a prins ochelarii de soare în păr și a trebuit să o ajutăm toți să și-l desprindă și apoi am jucat un joc în care trebuia să ghicim ce înseamnă un cuvânt în altă limbă și noi le-am dat să ghicească cuvântul „păcănele”. These are the little moments I prayed for. Și e cumva ironic că sunt chestii atât de banale și aparent nesemnificative care se uită primele. Nimeni (nici măcar eu) nu înregistrez banalitățile astea, nu fac poze, nu le postez nicăieri. Dar poate tocmai de asta țin atât de mult la ele. Nu o să mi le amintesc și sunt conștientă că nu am decât momentul ăla când chiar se întâmplă să mă las să le simt.
Pentru că postez zilnic, îmi asum tot felul de comentarii de genul a, bine că tu ești la plajă și noi ne chinuim să învățăm 300 de pagini pentru joi, deși nu mă simt întotdeauna confortabil când le citesc. La facultatea noastră (și știu că este cam aceeași situație în toată țara), profesorii ne roagă în repetate rânduri să aplicăm pentru o bursă Erasmus, încurajându-ne pe fiecare în parte să profităm măcar o dată în viață genul ăsta de oportunitate. Iar procesul de înscriere și de selecție este accesibil tuturor. Anul trecut, în februarie, când am decis că vreau să aplic, mi-am trimis CV-ul (format Europass), o scrisoare de intenție redactată în limba engleză, urmând să fiu chemată la un interviu în care să-mi expun motivele pentru care vreau să studiez un semestru în străinătate. Câteva zile mai târziu am fost anunțată că am fost selectată. Cred cu tărie că, dacă se dorește cu adevărat, oricine are șansa să plece, așa că uneori nu înțeleg de ce sunt privită de parcă nu ar trebui să arăt sau să mă mândresc cu ce trăiesc acum.
În plus, doar pentru că sistemul de învățământ este diferit aici (conceptul de seminar nu există, cel puțin la Drept, prezența la cursuri nefiind obligatorie, iar sistemul de notare este de la 1 la 20) și unii profesori țin cont și de statutul de student Erasmus, nu înseamnă că îmi petrec fiecare zi cu un mojito pe plajă. Pentru cursul de drept civil, am găsit un curs echivalent în limba engleză de european tort law, în cadrul căruia avem de elaborat proiecte de echipă din perspectiva a cel puțin două sisteme de drept distincte, neavând permisiunea de a lucra cu cineva din aceeași țară. Experiența de a lucra împreună cu o italiancă la o lucrare despre discrimination of migrants in tort law and human rights, analizând în oglindă sistemul legislativ românesc cu cel italian nu doar că a fost un exercițiu extrem de util profesional (având în vedere că îmi doresc o carieră în drept european/internațional), ci mi-a și deschis totodată orizonturile spre ce înseamnă studiul fără presiune și fără tocit. Cunoscând și câțiva români aici, mi s-a confirmat din nou faptul că noi nu prea suntem obișnuiți cu genul acesta de exerciții de analiză comparativă, gândire critică sau vorbit în public și, tocmai din cauza asta, mulți studenți de la noi nu îndrăznesc să iasă din zona de confort și să ia parte la genul acesta de experiențe.
Cursul de drept fiscal îmi dă mai multe bătăi de cap, întrucât este în portugheză și eu abia studiez semestrul ăsta pentru a obține un certificat de A1, însă efortul intelectual este compensat de random fake kebab parties pe care le avem de obicei joia într-un magazin de lângă universitate (pe cât de mult urăsc să urc scările alea infernale, pe atât de tare ador legenda studențească urbană care spune că, dacă te împiedici în timp ce le urci, vei pica anul dar îți vei găsi sufletul pereche în Coimbra). Și a trebuit să menționez fake kebab din respect cultural față de prietenii mei turci pentru care localurile de kebab din Portugalia reprezintă neironic o blasfemie. Ultima oară când am fost acolo aveam muzică de la tv-ul lor mult mai bună decât în club și am dansat până când ne-a rugat proprietarul să plecăm pentru că nu mai aveau voie să țină deschis la ora aia și urma să vină poliția.
Am primit în schimb și comentarii foarte drăguțe de la oamenii de acasă, legate de felul în care se vede că îmi priește străinătatea și că par mult mai fericită și mai încrezătoare de când sunt aici. Un gift shop din centrul istoric al Coimbrei are exact logo-ul ăsta, Portugal makes me happy și oricât de kitsch sau clișeic ar suna, nu cred că pot găsi un rezumat mai bun. Fericirea pe care am simțit-o când am intrat prima oară în ocean în Porto. Fericirea pe care am simțit-o după excursia de hiking din Lousã pentru că am ajuns la destinație fără să-mi rup nimic și mi-am cunoscut unii dintre cei mai apropiați prieteni de aici. Fericirea pe care am simțit-o când am gătit pentru prima dată pui cu smântână și mămăligă (pentru că nu am găsit mălai și a ieșit o pastă ciudată galbenă de ziceai că e piure de cartofi așa că mi-e rușine să o numesc mămăligă) și toată lumea a cerut a doua porție. Fericirea pe care am simțit-o când am împărțit opt oameni o cameră de hostel și a fost haos când ne-am pregătit să mergem la treasure hunt în Tomar. Fericirea pe care o simt când merg la cantină pentru cină și mă trezesc într-o discuție despre geopolitică. Fericirea pe care o simt când îmi cumpăr cercei din Sunday markets din toate orășelele pe care le vizităm în weekend-uri. Fericirea pe care o simt când încep să danseze italienii pe Sarà perché ti amo. Fericirea pe care o simt când mănânc înghețată seara lângă Mondego River. Fericirea pe care o simt când mă trezesc dimineața și știu că I am never too much for people here.
Aici nu sunt niciodată prea zgomotoasă, prea ostentativă, prea naivă, prea zăpăcită, prea sensibilă, prea dezordonată, prea entuziasmată, prea neîndemânatică, prea pasională, prea euforică, prea dramatică, prea visătoare. Aici am doar spațiu și timp să fiu. Întâlnesc români sau moldoveni lucrând de 10-20 de ani în Portugalia și toți îmi spun nu mă simt judecat aici, oamenii ăștia își trăiesc viața și își văd de ale lor și cumva, oricât de mult mi-ar fi dor de casă, simt că după lunile astea nu o să mă mai simt pe de-a întregul acasă când mă întorc. Poate nu conving pe nimeni să aplice pentru o experiență Erasmus cu concluzia asta, însă abia acum, ajungând la final, realizez că nici măcar nu asta am încercat să fac cu aceste rânduri. Am încercat să încep să înțeleg ce trăiesc și ce îmi aduce lacrimi în ochi de fiecare dată când aud o chitară pe bulevard. Sau când prind un răsărit după o petrecere sau mor de oboseală în autocar după o zi în capitală. Sau când mă retrag cu prietena mea în cameră și spălăm vasele făcând schimb de little moments.
Fotografii din arhiva personală
