Fie că e vorba de desenele copilăriei, fie de animații serioase, toți am avut, mai devreme sau mai târziu, un moment când ne uitam la personajele acelea desenate cu sufletul la gură și erau la fel de vii ca noi, plângeam și râdeam odată cu ele, fie că era vorba de un copil, un pește sau un supererou.
Pentru că ne plac animațiile și ne plac personajele feminine care ies din tipar, am rugat mai mulți iubitori de film să ne vorbească un pic despre personajul lor feminin preferat dintr-o animație.
Mă întorc în timp…
…nehotărâtă, stau pe-o canapea de când Daria făcea probleme de duduie sarcastică pe MTV (’97). Purtăm bocanci negri, butucănoși, nu ne plac copiii, o dăm pe sarcasm și nu știm ce să facem cu noi după liceu – No life, no hope, no future.
Pe fundal, maimuțele revoluționare scandează prin chitara lui Dave Grohl. Uite, „ne place și Foo Fighters”, îmi spun ca prin vis, iar Jane, prietena ușor vampy a Dariei pictează pe dos un peisaj Van Goghian.
Acum, cocoșează-te la laptop și caut-o pe Daria care-și trăiește viața pe jumătate, anchilozată pe canapea și urmărind Sick Sad World, emisiunea ei preferată. Prefă-te spectator, ca să aflați împreună despre cimpanzeul care fumează cu nasu’ în computer și despre bebelușul metalist. Ia o pauză, ca după, s-o găsești pe Daria îndrăgostită de Trent, solist born to sleep într-o formație rock; și tocilară, cu nicio expresie pe față, dar cu ketchup pitit sub nas, pentru că: There is no moment in life that can’t be improved with pizza. Thank you. (Oana Barbonie)
Faptul că, la un moment dat, ca mișcare de PR, cei de la Disney au încercat să o schimbe pe Merida din Brave ca să arate puțin mai mult ca celelalte prințese (puțin mai slabă și cu o rochie mai sclipitoare) înseamnă că, în mod clar, personajul și-a făcut treaba. Merida are un sense of fashion exact pe gustul meu- rochii voluminoase de culori închise, părul cât mai „rebel” și, ca accesoriu, un arc cu săgeți (o să mă asigur că data viitoare când ies la o petrecere iau și eu unul cu mine). În outfit-ul ăsta prinde câteodată pești direct din râu și vizitează case de vrăjitoare care lasă mesaje video înregistrate în ceaun.
Probabil că e destul de evident că am ales-o pe Merinda pentru că e, poate, cel mai vizibil alegerea „feministă” din filmele Disney, care-mi vin totuși printre primele în cap când mă gândesc la animații. Și da, a fost mult mai plăcut pentru mine să o văd Merida încercând să-și salveze mama, care a fost transformată în urs, luptându-se cu diverse blesteme, animale din pădure, și niște regi foarte stereotipic masculini care sunt oricând gata să se ia la bătaie decât să o văd pe Albă-ca-Zăpadă fiind salvată de prințul ei (mă gândesc acum că o alegere la fel de potrivită ar fi fost maștera din Albă-ca-Zăpada, cu o mentalitate la fel de independentă, pe care nimeni nu o apreciază).
Merida reușește să combine calmul inspirat de mama ei, care ține în frâu toți bărbații extra-macho din jur, spiritul de aventură al tatălui ei și să rămână foarte echilibrată. Chiar dacă mama ei încearcă să impună normele „tradiționale” impotriva cărora Merida se revoltă (da, normele alea după care funcționează multe dintre prințesele Disney), Merida o ajută și încearcă să o înțeleagă. Evident că apreciez lipsa de o dorință de a se răzbuna până la capăt pe mama ei a Meridei- fiindcă de fiecare dată când mama ei spune „trebuie să te îmbraci așa, și să mănânci așa, și să te căsătorești așa, fiindcă așa face o prințesă”, eu mă gândesc cum aș fi lăsat-o pe mamă fără mari remușcări să fie urs. (Luca Istodor)
Încep prin a mărturisi că-n ultimul timp nu prea m-am mai uitat la multe animații, dar gândul mi-a rămas la una pe care am așteptat-o tare, tare mult: ”The Little Prince”. „Micul Prinț” e cartea mea preferată și e povestea la care mă întorc de fiecare dată. De ceva timp renunțasem să mă mai uit la ecranizările cărțior preferate, căci de cele mai multe ori nu se ridicau la nivelul așteptărilor și ajungeam să închid filmul din primele cinci minute pe care le vizionam. Ei bine, la ecranizarea „Micului Prinț” lucrurile au stat un pic altfel. Fiind animație, nu plecam de la gândul că filmul trebuie să respecte neapărat 100% firul epic și că, atât timp cât era realizat într-o manieră artistică, totul avea să fie bine. Căci, de fapt, despre asta e vorba în opera lui Exupery: povestea lui are atât de multe unghiuri, încât interpretarea ei diferă de la un om la altul și de la un moment din viață la altul.
Animația a apărut anul trecut, în 2015, iar personajul feminin preferat este o fetiță (The little girl, cum e numită în film) care are tot viitorul planificat de mama ei și fiecare clipă din viața ei e programată (la propriu). Asta până când își întâlnește noul vecin, pe care ceilalți îl știau drept „Aviatorul”. Aviatorul ducea o viață total opusă de cea a ei, în care toate lucrurile decurgeau spontan și făcea tot ce-l îndemna sufletul – exact ca un copil – chiar dacă asta însemna să încerce să decoleze un avion și acesta să pice peste casele vecine. Mai mult de atât, Aviatorul avea în desagă o poveste despre un mic prinț pe care îl cunoscuse în tinerețea lui. Nu vreau să dezvălui mai mult de atât, îi las pe cei care nu l-au văzut încă să se bucure din plin de animație.
Personajul feminin preferat face parte fix din animația mea preferată, izvorâtă din singura carte pe care îmi place să o recitesc. Pe parcursul animației, fetița dă dovadă de încredere în oameni și, cel mai important, crede cu tărie că visele și că lucrurile considerate de alții că ar fi imposibile, se pot îndeplini într-un fel sau altul. (Andreea Cristina Mitran)
Ponyo nu e un film după care oamenii se dau peste cap, înțeleg asta, pentru că e ,,mai pentru copii”. E un fel de Mica Sirenă amestecată cu Pinocchio și cu un documentar cu David Attenborough. Ponyo se naște pește-cu-față-de-om dintr-un tată bărbat și o mamă zeiță, apoi se îndrăgostește de un băiețel de cinci ani tuns castron pe nume Sosuke, se face om, descoperă tăiețeii la plic, șunca și laptele cu miere, reînvie dinozauri acvatici și apoi renunță la puterile ei magice ca să devină o fetiță adevărată.
Totuși, cred că protagonista merită o privire. În ciuda faptului că a fost pește, Ponyo întruchipează cele mai faine aspecte din a fi (sau a privi un) copil. E una să explorezi lumea în care te-ai născut și alta să trăiești conștient descoperirea prosopului. Cred că mai e și ceva din senzația pe care mi-o dau unii copii (și oameni mari, dar mai rar) de o înțelepciune de care nu sunt conștienți sau, în orice caz, că știu mult mai multe decât știu că știu și oricum mai multe decât mine. A, mai e ceva – să vezi cum i se lățește fața lui Ponyo ca să-i încapă zâmbetul în ea e una dintre marile surse de seninătate de pe lume. Eu așa zic.
Când eram (mai) mică voiam să mă fac prințesa Mononoke, dar uite că s-au schimbat planurile. Acum nu mai visez să ajung o ninja a pădurii adoptată de lupi, deși nu m-ar deranja, ci prefer să mă identific în liniștea căpățânii mele cu o ființă magică aproape umană, vag feminină, foarte roșie și teribil de zbanghie de vreo 4-5 ani. Nu mi-e rușine să recunosc că mă asemăn cu ea foarte foarte mult. Nu-mi displace nici ideea că am fost de fapt un pește (sau o ferigă sau o mâță) care a ajuns cumva în burta mamei mele ca să renască fată (și bineînțeles că mama tot zeiță trebuie să fi fost).
Nu mi-a fost ușor să găsesc un personaj feminin de animație despre care să scriu, dar nu din lipsă de opțiuni. Mai mult ca orice, din căutarea asta am descoperit că mai degrabă îmi plac și mă identific cu băieții, motanii și vrăjitorii din filme decât cu fetele, mâțele și vrăjitoarele. Sunt multe personaje feminine faine de tot felul – fete, femei, femme fatale, vrăjitoare, zâne, pisici, unicornițe, vulpi, bunicuțe, zeițe ș.a.m.d. – dar uite că pentru mine Ponyo câștigă pentru că nimic niciodată n-o oprește să-și ia găletușa verde, să-l ia de mână pe Sosuke și să-și vadă de treabă. (Maria Mălcică)
Dintre toate personajele feminine animate, am o afinitate pentru Princess Mononoke și, până am făcut șapte ani, m-am uitat obsesiv la Swan Princess, lucru care m-a făcut să o iubesc pe Odette (chiar am găsit toate casetele vechi acum câteva luni și I stand to my point, cine nu vrea să fie lebădă?), dar Marjane Satrapi e personajul care mi-a furat inima. Marjane este protagonistul din Persepolis, romanul grafic (și autobiografic) scris de (!) autoarea cu același nume, care a și regizat filmul animat ce se bazează pe carte. (Ambele la fel de bune.) Persepolis este o coming-of-age story ce prezintă Revoluția Islamică din punctul de vedere al unui copil, Marjane, care crește într-un Tehran dezbinat de conflicte politice. Marjane, sau Marji, este o fată extrem de puternică – încă de mică, încearcă să înțeleagă lumea post-Revoluție în care trăiește, și învață să lupte pentru demnitatea și independența ei, să urască mecanismul sistemului și să nu-i fie frică să se revolte.
Crede în libertate, și, deși în jurul ei totul pare să se destrame, deși își vede prieteni, cunoștințe, membri de familie, persecutați, arestați și omorâți, și deși cel mai ușor ar fi fost să tacă, Marji nu se clintește, și mereu are aceleași principii. Fie la zece ani, când e expusă pentru prima dată consecințelor unui sistem opresiv, când ea și toate fetele de la școală sunt obligate să poarte văl, sau adolescentă fiind, când cumpără albume punk-rock de pe piață neagră și când poartă o geacă de piele, pentru care e arestată, sau la 22 de ani, când îi visează pe Dumnezeu și pe Karl Marx, și se forțează să iasă dintr-o depresie cronică, sau la 24 de ani (până unde ne duce povestea), când divorțează de tipul cu care se căsătorise ca să evite consecințele unei relații neoficiale într-o societate religioase. Marji rămâne o luptătoare, și un model; ei nu îi e niciodată frică. (Tea Nicolae)
Rapunzel în Tangled Rapunzel stă în turn și-și face de lucru fără să aibă nevoie de lumea din afară. Inițial se uită pe fereastră, vede una alta, e un pic tristă că mama ei o ține prizonieră, dar, în fond, are o grămadă de preocupări, nu se plictisește cu adevărat. Ea nu are tiparul comportamental al unei victime și în animație e și destul de plină de tupeu, cum îi arde ea în cap băiatului o tigaie peste cap și-apoi fuge cu el în lume. Îmi place foarte mult scena când se dă jos din turn și e fericită că a făcut asta, dar are și remușcări că n-avea voie, în timp ce Flynn așteaptă să-și termine ea numărul, călare, arogant și rațional, lucruri pe care le admir și la iubitul meu Ștefan. (Ilinca Pop)
