Un studiu realizat în anul 2019 de WWF International a demonstrat că în corpul unui om ajung săptămânal aproximativ cinci grame de plastic. Asta înseamnă că în fiecare dintre noi pătrund douăzeci și unu de grame de plastic pe lună, adică puțin peste două sute cincizeci de grame pe an. Deși plasticul nu este biodegradabil, el se descompune treptat în bucăți din ce în ce mai mici (cunoscute sub denumirea de microplastic), pe care le respirăm sau le înghițim fără să ne dăm seama. Plasticul și artificialul au invadat lumea înconjurătoare, iar acum, mai mult ca niciodată, ne pătrund din ce în ce mai des și în corp. Cum reușesc să se infiltreze aproape pe nesimțite și în relațiile dintre oameni? De ce le dăm voie? Avem într-adevăr de ales sau liberul nostru arbitru a devenit și el ușor programabil printr-un algoritm?
Am intrat la (D)efectul Placebo de la Național cu speranța de a regăsi ceva din freamătul și energia unei săli pline la capacitate maximă. Pe lângă senzația de comuniune (acum mult mai puternică, pentru că știm că teatrul poate fi și altfel, știm că o sală de teatru poate arăta și altfel), am descoperit un spectacol despre relația dintre om și lumea artificială în care trăim, dintre umanitatea noastră atrofiată și plasticul care o sufocă. Deși a avut premiera în anul 2016, creația colectivă realizată de Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava în cadrul programului 9G la TNB, a revenit după o perioadă de absență de pe scena Sălii Mici, cu doi noi membri în distribuție. Ce se simte foarte pregnant în spectacolele de la Național cu echipe tinere e o efervescență a ideilor, o căutare creativă neobosită, o profundă antipatie pentru soluții facile – lucruri care nu se pot spune despre toate producțiile teatrului. Cred că este cu atât mai important să vorbim despre astfel de reușite, cu cât ele dovedesc preocupările noii generații pentru transformările pe care realitatea noastră imediată le suferă.
Având la bază un concept coregrafic și dramaturgic semnat de Ștefan Lupu, (D)efectul Placebo reunește trei instantanee ale unor relații interumane în care artificialul se insinuează distructiv. Prietenia dintre Virtual Boy (Dan Pughineanu) și David (Tiberiu Enache) suferă din cauză că primul pare că s-a refugiat complet în lumea realității virtuale, uitând și neglijând celelalte aspecte ale vieții sale. La rândul său, David încearcă să gestioneze atât îndepărtarea forțată de cel mai bun prieten al său, cât și amintirea traumatică a morții fratelui său. Cuplul Mara (Alina Petrică) – Bogdan (Rareș Florin Stoica) se află la un pas de divorț din cauza că, de la o vreme, atenția lui se îndreaptă spre o păpușă gonflabilă și nu spre soția sa. Cei patru se întâlnesc în sala de așteptare a unui psiholog – personaj absent (căci, de fapt, publicul joacă rolul de terapeut, fiind cel căruia personajele i se confesează), iar lor li se alătură Bi_Anca – o femeie care adăpostește, de fapt, două voci distincte și antitetice. Împreună, toate cele cinci personaje reprezintă exponenții unei incapacități de metabolizare a realului, căci poveștile lor sunt cele ale unor oameni însingurați și totuși speriați de singurătate. Ștefan Lupu alege trei relații fundamentale pentru societatea modernă (relația de prietenie, cea romantică și cea cu propria persoană) și, împreună cu actorii din distribuție, reușește să demonstreze cum artificialul care ne înconjoară ajunge să distrugă însăși esența noastră profund umană și să ne îndepărteze unii de alții.
Cu VR-ul mereu pe ochi, Dan Pughineanu redă cu fidelitate gesturile spasmodice ale dependentului de confortul virtual, ale inadaptatului care-și construiește propria identitate alternativă în mediul digital. E ceva organic în suferința lui, singura care îl umanizează și care, în mod paradoxal, l-ar putea salva dacă ar fi asumată până la capăt. În interpretarea lui Tiberiu Enache, David vrea sincer să îi fie aproape, dar, până în scena finală, dă impresia că rămâne la mii de ani lumină de prietenul său. Având cel mai bine conturat personaj din spectacol, Tiberiu Enache reușește să redea încercarea atât de disperată a lui David de a restabili o legătură întreruptă brusc, cât și neliniștea de a nu fi făcut pace cu propriul său trecut. La polul opus, Rareș Florin Stoica interpretează un personaj destul de puțin conturat, care însă beneficiază de un moment final emoționant prin absurditatea sa, în perfect acord cu tema spectacolului – dansul cu păpușa de plastic de care s-a îndrăgostit. În momentul coregrafic construit de actor împreună cu Ștefan Lupu se află concentrată întreaga esență a (D)efectului placebo – simbioza nocivă, dar insesizabilă în care am ajuns să ne trăim cotidianul. Ne putem împotrivi vieții noastre de plastic? Răspunsul vine prin finalul deschis (cu accente de happy end) al spectacolului – da, dar pentru asta trebuie să ne redescoperim curajul de a ne privi în ochi unii pe ceilalți. Alina Petrică reușește să construiască un personaj ancorat în realitate, o femeie caustică și efervescentă în preaplinul ei de ironie, dar dezamăgită de eșecul relației sale. Jucând o femeie care dialoghează, în cea mai mare parte, cu ea însăși, Ioana Predescu creează personajul cel mai abstract al spectacolului, prins în conflictul (patologic, ni se sugerează) dintre propriile sale personalități, niciuna capabilă să-și trăiască complet realitatea.
Ceea ce conferă dinamism și un ritm aparte spectacolului sunt insert-urile coregrafice dintre scenele propriu-zise. Ruperile de ritm se produc pe un fundal sonor semnat de Daniel Octavian Nae, care creează un mix de genuri cu ecouri tech, perfect pentru realitatea artificială a personajelor. Primul moment coregrafic păstrează ceva din ritmicitatea fragmentară a gesturilor noastre cotidiene, autocenzurate și totuși incontrolabile – un fel de prim avertisment că te vei recunoaște pe scenă, că vei putea vedea adevăratele valențe ale vieții într-o societate din plastic. De amintit aici este și metafora vizuală a bucății de material, corporalizată de actori, a firului invizibil care ne leagă pe toți, căci distanțele dintre noi sunt în realitate mai mici decât par. O altă dimensiune care redă profunzimea psihologică a traseului parcurs de personaje este cea vizuală – instalația scenografică fiind construită de Elena Dobîndă și Andreea Simona Negrilă, iar light design-ul inedit și acaparant fiind gândit în acord cu temele spectacolului de Cristian Ciopată. Cele cinci scaune manipulate de actori sunt, de fapt, membre și torso-uri ale unor manechine albe – mâini contorsionate și picioare încrucișate, fragmente dintr-o umanitate pierdută sau poate doar amorțită.
În ultimele clipe ale spectacolului, la granița dintre tărâmul ficțional și realitate, actorii-personaje se opresc și se privesc. La început timid, de parcă acum se văd pentru prima oară, iar apoi din ce în ce mai curajos. Se privesc și zâmbesc în timp ce o sală întreagă răsuflă ușurată la unison și aplaudă – aplaudăm tot ce este uman într-o privire, tot ce este uman atunci când nu trecem doar unii prin viața celorlalți, ci ne vedem în mod real. Ieșim din teatru și pășim în lumile artificiale și virtuale pe care acum le privim cu alți ochi. Știm că avem plastic în noi. Știm că avem plastic în jurul nostru. Însă știm și că ține de noi să nu lăsăm plasticul să ridice ziduri între noi.