Poesia sin fin, cel mai recent film al regizorului chilean, este o poveste spusă de Alejandro Jodorowsky îmbătrânit despre un Alejandro Jodorowsky tânăr, o critică adusă situației politice și economice a Chile-ului din anii patruzeci și un elogiu adus tinerei generații de artiști pe care regizorul i-a cunoscut în tinerețe.
Deși o autobiografie bazată pe fapte reale, doza de experimentalism din film trimite registrul lungmetrajului în ficțiune de tip absurd. Personajele exagerate, hiperbolizate care par să fie puse în situații extraordinare amintesc de cele din filmele lui Fellini (care a făcut claunii iconici în cinema înainte să joace Tim Curry unul), iar trimiterile politice și aerul antitotalitarist al filmului combinat cu flamboiantismul specific Jodorowsky face din Poesia sin fin un exercițiu vizual încărcat de context și mesaj.
Alejandro este un tânăr care dorește să se scuture de praful pe care părinții lui îl aruncă: tatăl îi impune medicină, el vrea poezie, mama îi impune cursuri de vioară, el vrea poezie, ei sunt o familie heteronormativă rece și conservatoare, el caută căldură oriunde. Printre aspectele perioadei patruzeciste ale Americii de Sud, filmul prezintă insistent situația homofobiei. Tatăl lui Alejandro smulge din mâna băiatului un volum de García Lorca și impune o distanțare imediată a băiatului de artă (“Ți se poate întâmpla și ție!”) Tânărul Alejandro simte nevoia de a săruta un băiat doar pentru a-și demonstra că este atras de (și doar de) femei. Când sărutul se termină, băiatul scapă de frica de a nu fi ce tatăl lui urăște. Clasica anxietate a copilului de a nu își dezamăgi părinții, chiar dacă în joc este orientarea lui sexuală. Recurentă este și introducerea stereotipului conform căruia toți bărbații care sunt artiști sunt și efeminați, iar homosexualitatea este “inevitabilă” pentru ei. Insulta maricón (poponari) e ca un refren al filmului, printre puținele refrenuri care nu sunt cântate de Pamela Flores în rolul mamei, soprana filmului care absurdizează situația.
Povestea lui Alejandro este mult mai complexă decât ce ne lasă biografia lui să știm. Este, superficial vorbind, despre evoluția sa artistică și viața lui ca tânăr boem al Santiagoului pre-totalitarist. Însă, filmul prezintă cum a găsit și pierdut el o muză (Ray Bradbury ne spune în Zen in the art of writing cum să hrănim o muză, aparent Alejandro a hrănit-o pe Stella Díaz Varín cu bere), cum a fugit de acasă și s-a emancipat de influența părinților, cum a lucrat într-un atelier (?) ca păpușar și pictor (“Pictez atâtea fețe pentru că am pierdut-o pe a mea, sunt doar o oglindă acum.”), ce probleme existau în viața boemă din Chile, credințele sale politice, etc.
Oricine aruncă un ochi de creditele filmului poate să observe că filmul a fost o întreagă afacere de familie. Adan Jodorowsky, un fiu al regizorului, joacă rolul principal, Brontis Jodorowsky, fiul mai mare al regizorului, joacă rolul tatălui, iar în casting se află mai multe rude. Asta face momentele de întâlnire dintre narator – Alejandro Jodorowsky cel îmbătrânit (jucându-se pe sine) – Alejandro Jodorowsky jucat de fiul său, Adan- și celălalt fiu, Brontis Jodorowsky în rolul tatălui, momente care ridică filmul peste conceptual de proiect artistic sau afacere – este un film moștenire, testament, un film cu o însemnătate personală în cadrul familiei Jodorowsky. Momentul de întâlnire și confesiune este puternic, un fel de întâlnire a celor trei fantome: prezent, trecut și viitor iar concluzia testamentală este simplă, se învârte în jurul unui mesaj carpe diemic. Însă, regizorul face o alegere neobișnuită prin introducerea unei doze de homoerotism unui sărut de adio tată-fiu (practic un sărut între actori care sunt frați iar unul dintre ei își joacă tatăl, totul fiind regizat de Alejandro Jodorowsky), momentul fiind asociat cu o scenă în care tatăl își rade părul în fața fiului.
Nu în ultimul rând, Poesia sin fin este un film elogiu care glorifică tineri ce aveau să fie nume importante în literatură sud americană. Ei nu sunt generația beat, nu sunt dadaiștii lui Tzara și Breton și nici redacția Cahiers du Cinéma; sunt o generație a unei literaturi puțin răspândită și puțin auzită, despre care merită povestit. Cu toate acestea, filmul nu este deloc glorificator: atât situația prezentă a povestirii, un oraș aproape părăsit și uitat, cât și poveste înrămată în trecut, un oraș în care clasa muncitoare activează dar viața este nefericită, valorile morale relative și individualismul primează sunt de un carton gri și artificial (la propriu).
Deși un film despre poezie, actul scrisului lipsește; Alejandro doar improvizează poezia și o spune pe loc oricui îi cere. Poate de-aia e infinită, merge prin viu grai. Filmul pornește de la puțin și oferă mult. Elementele absurde sunt completate de trimiterile la personalități din literatura sud americană, un aer sexual freudian dat în special de faptul că rolul mamei și cel al muzei sunt jucate de aceeași actriță, Pamela Flores, flamboianismul actorilor și al scenografiei și glamourul (bonus, și militantismul politic) dat de defilarea maselor mari de figurație. Astfel, se oferă o felie de realitate istorică într-un film de ficțiune absurdă.
A doua parte a unei trilogii, Poesia sin fin este o reasigurare a publicului că ambiția lui Alejandro Jodorowsky de a-și mizanscena jurnalul vieții are o miză mult mai mare decât un cumulum de informații biografice care acum pot ajunge mai ușor la spectatori. Poesia sin fin este un amalgam de experiment vizual, biografie, politică și culoare care adâncește conceptul de experimental în filmul biografic și în cinematografia latino-americană.
