Fiindcă lumea teatrală se îneacă din ce în ce mai rău cu produse cuminți, călduțe și similare, a căror formă cucerește marele public, dar înghite valoarea conținutului și a ideilor, încerc să-mi educ senzorii să caute prospețime în spații mai mici, unde am observat că inițiativa și curajul au, în mod paradoxal, mai mult loc.
Anul trecut, Festivalul de Teatru Piatra Neamț și Festivalul Național de Teatru au reușit să ofere o doză de vizibilitate spectacolelor produse recent de Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați. Așa am reușit să le văd și eu, alături de un public care le-a primit foarte bine și care, probabil, nu avea habar de propunerea temerară (și necesară!) pe care o face Proiect 9.
Proiect 9 este un program artistic al Dramaticului gălățean, care își propune, pe durata a trei stagiuni (2021-2024), să producă nouă spectacole de teatru care să aibă la bază texte românești – scrise special pentru trupa de actori sau creații colective ale echipei. Un prim motiv pentru care îndrăzneala echipei artistice de la Galați este de admirat constă în claritatea unei viziuni structurate pe o perioadă medie de timp, care este în acord cu o realitate vie a scenei teatrale românești. Căutările proiectului se îndreaptă către reinvestigarea necesității actului artistic în comunitate și formele în care el capătă relevanță pentru publicul autohton, fără ca, totuși, teatrul subvenționat să se limiteze la funcția de a-l deservi cu orice preț. Ce mai atrage, astăzi, spectatorul în sala de teatru? Ce putem crea pentru a ajunge, cu sens, la receptorul prestabilit? Cum ajungem la un echilibru între divertisment și consistență? Stringența creării unui program viabil, care să se adapteze la o evoluție rapidă – deopotrivă cantitativă și calitativă – a cerințelor publicului în raport cu mediile de expresie artistică, ar fi trebuit să fie aproape instinctuală în cazul conducerii teatrelor din țară. Misiunea proiectului, adaptată la mediul socio-cultural autohton, devine revitalizarea actului teatral și a publicului său, prin setarea unor direcții în care echipele artistice rămân, totuși, libere să sondeze. Teatrul Dramatic „Fani Tardini” începe, deci, să își contureze o identitate repertorială asumată, de care alte teatre din țară duc, în mare măsură, lipsă.
În luna martie a fost organizată prima ediție a Showcase Proiect 9, în care au fost prezentate spectacolele realizate în stagiunea 2021-2022 și în care, printr-o serie de dialoguri, cei trei regizori implicați în proiect (Leta Popescu, Adi Iclenzan și Cristian Ban), membri ai trupei de actori și specialiști din domeniul teatral au analizat realizările și, mai ales, procesul prin care acestea s-au concretizat în cadrul primului an de Proiect 9. Tema primelor trei spectacole, Teatru popular contemporan, a născut discuții în jurul împrospătării limbajului în funcție de dinamica maselor, de contextul social și local. A fost chestionată importanța reanalizării raportului dintre public și creator, iar spectacolele produse slujesc ideea că nu există o disjuncție congenitală, obligatorie, între teatrul popular și teatrul de artă. În formulă instituționalizată, teatrul popular trebuie să găsească o modalitate de a se adresa accesibil publicului, dar fără a se limita la primul strat, al poveștii. El are și menirea de a crea un nivel superior al spectacolului, fără ca receptarea lui să fie condiționată de acest nivel. Arta este mai mult decât un serviciu dedicat consumatorului său – are datoria de a nu lăsa publicul impasibil, de a-l provoca și de a se auto-provoca. Cred că dificultatea de a crea teatru în contemporaneitate apare atunci când aprecierea lui e blocată de clivajul tragic dintre paseiști – care își doresc fie divertisment, fie să hotărască categoric calitatea unui produs, fără să fie dispuși să depună un efort de decodare – și partizanii teatrului de artă, care pot foarte ușor cădea în capcana elitismului și a nișei.
Toate întrebările cu care am rămas în urma celor trei zile de Showcase Proiect 9 au generat și mai multe întrebări, prin spectacolele rezultate. Nu cred că miza este să găsim răspunsuri sau să dăm verdicte, așa că eu am fost curioasă să văd cum crește o întrebare. Cum ea încă există, dar se modifică în urma experiențelor acumulate și se manifestă printr-un nou produs artistic. Așa că m-am reîntors. Am luat din nou trenul către Galați, unde am asistat la o parte din repetițiile celui de-al cincilea spectacol din Proiect 9, „Miorița” în regia lui Cristian Ban, și unde am avut ocazia să observ mai atent și să analizez mai îndeaproape motoarele care încep să zgâlțâie, ușor, dar cu mișcări sigure și cu aplomb, convingerile din teatrul de astăzi.
În urma participării la Showcase, am înțeles că alegerea celor trei regizori nu a fost nicidecum discreționară, percepția lor diferită asupra actului teatral făcând proiectul să devină o confluență rodnică, interesantă și neașteptată. Adrian Iclenzan, Cristian Ban și Leta Popescu își completează armonios viziunile artistice și reușesc să atingă zone diferite, în moduri diferite, având la bază același nucleu.
Pornind de la aceeași miză de identificare regională, O repetiție moldovenească și Miorița, cele două spectacole regizate de Cristian Ban în cadrul Proiect 9, se bazează pe titluri clasice ale literaturii române, care au potențialul de a atrage publicul larg (și) prin sonoritate. Cu toate acestea, ambele folosesc texte create în urma lucrului colectiv și a necesității de actualizare, acesta fiind unul dintre obiectivele proiectului – dezvoltarea de dramaturgie românească contemporană. Regizorul păstrează cheia ludică în care tratează seriozitatea unor teme ca neputința (prin formula teatrului în teatru, în O repetiție moldovenească) sau invidia, dorul, dragostea și răzbunarea (în Miorița). În timpul procesului de lucru, m-au uimit deschiderea către echipă și lejeritatea cu care Cristian Ban a pornit la drum. Fără să vină la repetiții cu spectacolul în traistă, lucrează în fiecare zi cu momentul prezent și reușește, dintr-o entropie estetică, să contureze un eșafodaj logic rațional și logic emoțional. Actorii sunt magic de curajoși și de fiecare dată încarcă repetiția cu energie și cu substanță, doar aruncându-se în joc. Nu obosesc să fie curioși, să se joace de-a oițele, de-a ciobanii, de-a câinii sau de-a oamenii, la fel cum (de fapt, nu știu cum…) nu obosesc să încerce, să încerce, să încerce și să încerce. Iar regizorul îi lasă mult să se joace și se încarcă, cred, și el, la rândul său, din energia pe care o prinde această jucărie vie, pe care o convertește în momente de creație și emoție, pe care mai apoi le care reține, șlefuiește și ordonează. Întotdeauna lasă spațiu pentru gânduri, dorințe și scene care se pot schimba de la o zi la alta, iar Radu Horghidan (aflat, în cazul spectacolului Miorița în dublă ipostază – de dramaturg și de actor) îl ajută. Atunci când e pe scenă, Radu este un actor extrem de atent și de implicat, o sursă constantă și valabilă de idei și de propuneri. În timpul în care ar putea avea câteva ore libere, între repetiții și lucrul cu studenții la facultate (pentru că este și profesor de Arta Actorului la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați), se ocupă de dramaturgie. Scriind și la scenă, încercând să transforme în text improvizațiile la scenă ale actorilor, creează un suport dramatic care se află într-un contact neîntrerupt cu energia colegilor săi. Totuși, în Miorița, comunicarea nu se limitează la text, unul dintre firele conceptuale ale spectacolului mizând pe alt tip de limbaj, alcătuit din sunete care conțin subtexte, uneori mai bogate decât cuvintele. Nu am asistat decât la o săptămână de repetiții pentru spectacol, însă m-am convins că premiera acestuia (care va avea loc pe 13 și 14 mai) nu trebuie ratată.
Vrabia, spectacolul scris și regizat de Leta Popescu, folosește același spirit local (Leta fiind originară din Galați), pornind de la experiențe personale, dar construiește fire dramaturgice complexe, cu succesiuni logice și cu personaje aparent apolinice. Luciditatea și asertivitatea regizoarei transpar printr-o compoziție bogată a personajelor și a poveștii, aranjată cu grijă pe o structură foarte bine definită, ușor de urmărit, dar dificil de completat prin imaginație. Toate datele cognitive sunt deja pe scenă, iar emoția își poate face loc în schema rațională prin asocieri, empatie sau intropatie. Tușa personală a Letei presupune un soi de gimnastică mentală pentru care spectatorul, care poate fi ușor furat de umorul dens care acompaniază povestea, trebuie să se antreneze prin atenție și receptivitate. Mijloacele teatrele sunt eficiente și impresionante (de exemplu, pluriperspectivismul cu ajutorul căruia sunt construite personajele spectacolului în funcție de vârstă, statut sau personalitate e inspirat din cubismul artelor vizuale), dar ele ascund fragilitatea de la care pornește textul și vulnerabilitatea în care regizoarea poate să creeze confortabil, cu limitele teatrale ale expunerii personale.
Situându-se într-un oarecare contrapunct cu ceilalți doi regizori, Adi Iclenzan folosește un limbaj teatral care chestionează relația artist-spectator, a cărui cheie e expusă încă de la începutul spectacolelor sale. Dacă în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, publicul poate alege dacă vrea să fie un participant activ sau nu în experiența propusă de spectacol, fiind prevenit la început de faptul că va fi nevoie să depună un efort conștient de atenție, în creația colectivă …în țara minunilor, el este inclus într-o lume mai mult decât posibilă, probabilă și verosimilă, în care lumina în sală este aprinsă (deci nu se creează o linie de demarcație între artă și viață), o lume în care personajele se adresează direct și colocvial spectatorilor printre care se plimbă (deci, din nou, nu știm ce și dacă să credem). Publicul a avut ocazia să reacționeze și online (cel mai distribuit videoclip al paginii teatrului este un live făcut pe Facebook în timpul spectacolului, în care sute de persoane își comentează părerile) și offline, comunicând curajos cu actorii în timp real.
Deschiderea unui cadru de reflecție în urma unei experiențe imersive, predominant senzoriale, este o dimensiune care se dezvoltă în cel de-al doilea spectacol al lui Adi Iclenzan. Munca de decodare și efortul intelectual devin indispensabile pentru înțelegerea artei contemporane, dar ușor de înlocuit cu funcțiile sinestezice care sunt activate la maximum de un flux vibrant al imaginației. Stimularea ei se întâmplă concomitent vizual și auditiv, prin creșterea și descreșterea ritmului lecturii, proiecții și desene live, materiale preînregistrate, ecleraj puternic și fond sonor. Toți acești stimuli sunt polivalenți, asemenea probelor pe care eroul le are de trecut în basmul original. Probele pot reprezenta deopotrivă piedici și imbolduri pe care spectatorul, la fel ca Făt-Frumos, le primește pentru a se confrunta cu ele, dar și pentru a se apropia de miezul poveștii. Scopul propunerii lui Adi Iclenzan, care se extinde și către celelalte proiecte ale teatrului, este să conteste teatrului funcția de act edificator și, în schimb, să stârnească gânduri, senzații și stări.
Privit în ansamblu, Proiect 9 este curajos, plin de viață, de resurse și de potențial. Singura dimensiune de care cred că ar beneficia în continuare este creșterea a vizibilității proiectului și a spectacolelor produse în cadrul lui atât pe plan local, cât și la nivel național. Pentru că, luând în considerarea calitatea și inovația montărilor din primul an al proiectului, demersul celor de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” merită să ajungă la un public cât mai larg. Cum multe schimbări importante se produc brusc, în salturi, am credința că promovarea corectă va fi un aspect care va veni în completarea reușitelor artistice ale proiectului, susținându-le și amplificându-le ecourile în rândurile spectatorilor.
