REACTIV |ceva laborator de experiențe performative pentru adolescenți|, festivalul organizat anual de Centrul educațional de arte performative CEVA în Târgu Neamț, ajunge în anul 2023 la ediția cu numărul III. Mă număr printre cei care au avut ocazia să urmărească evoluția festivalului încă de la începuturi – în 2021, l-am cunoscut preocupat de viitor și de locul în care ne vor purta pașii, în 2022 ne-am dat seama că suntem în creștere împreună, iar în 2023 plănuim să mergem înainte cu încredere, umăr la umăr. S-au schimbat multe în acești trei ani – echipe, voluntari, formule și programe. Însă ceva a rămas – încrederea că REACTIV este o necesitate. Creat de Jo Brăilescu, Daniel Chirilă și Irina Slate și pus în mișcare de o echipă de voluntari și prieteni ai CEVA, REACTIV e o gură de aer proaspăt pentru teatrul tânăr. Festivalul reactivează cultural comunități mici, reunește trupe de adolescenți din orașe în care existența unui grup de tineri preocupați de teatru este, în sine, un act de curaj și, mai presus de orice, își propune să creeze experiențe și contexte favorabile creației, nu să ofere premii și coronițe. Pentru mine, așa arată un demers sănătos, centrat pe proces și nu pe destinație. Poate că (și) de aceea visez aproape tot anul cu ochii deschiși la săptămâna din vară în care ne strângem la Tabăra Oglinzi și facem teatru. (Daria Ancuța)
Anul acesta, câțiva membri ai redacției Dissolved Magazine vor însoți zi de zi activitățile din REACTIV cu articole, interviuri și ilustrații care vor fi publicate pe site-ul revistei. Al șaselea material din festival este interviul cu Raul Coldea, trainer REACTIV.
Raul, cum ai lucrat alături de participanți în timpul atelierului?
Eu mi-am gândit atelierul pornind de la un performance pe care l-am făcut după pandemie și care se numea Not another online performance. Văzând cum în anii pandemiei toată lumea a încercat să se folosească de spațiul virtual, mi-am zis că există ceva care se întâmplă aici, că există ceva viu în mediul online. Am început să văd în internet un posibil spațiu performativ. Și atunci asta le-am propus participanților ca punct de pornire. Workshop-ul s-a desfășurat mai ales în regim de masă rotundă, adică au fost foarte multe discuții și emoții împărtășite. Am vrut să creez un spațiu în care să construim ceva de la zero comunicându-ne reciproc lucruri. Am lăsat liberă bucuria asta de a nu ne concentra atât de mult pe performance-ul care va rezulta, cât pe a sta împreună și a încerca să formulăm cât mai bine și cât mai variat ceea ce simțim. Și, întorcându-mă la procesul pe care l-am avut cu Not another online performance, m-am bucurat să văd că încă simt ce am simțit atunci și că funcționează și cu adolescenții din atelier. Cred că am trecut cu toții printr-o perioadă dificilă care nu s-a încheiat încă și cred că un prim pas pe care îl putem face este să vorbim despre cum ne simțim.
Cum ți se pare că a evoluat dinamica discuțiilor de la începutul atelierului până acum, la final?
Cred că ei au devenit din ce în ce mai deschiși. În același timp, am observat de multe ori că au nevoie de niște timp singuri, de un spațiu al lor. M-am gândit că e foarte bine să luăm pauză și să își ia timp cu ei atunci când simt că sunt prea obosiți, prea îngândurați. Am făcut așa – plecau și se întorceau atunci când simțeau nevoia. Cred că, pe măsură ce a trecut timpul, s-au deschis foarte mult.
Cu ce ți-ai propus să rămână participanții în urma atelierului?
Eu mi-am dorit în primul rând ca ei să descopere un mod de a vorbi despre temele astea care pot suna puțin înfricoșător. Pentru că e destul de complicat să vorbești despre încredere sau despre viitor, am încercat să vedem ce tip de limbaj putem folosi ca să ne referim la aceste teme, ca să învățăm cum să ne raportăm la ele. Încă din prima zi ne-am învârtit în jurul ideii de limbaj al grijii și de limbaj al dragostei. Grijă și dragoste pentru tine și pentru ceilalți. Pe lângă asta, m-am gândit că e foarte importantă conștientizarea efectelor pe care le au prezența noastră și acțiunile noastre, atât asupra viitorului foarte apropiat, cât și a celui foarte îndepărtat.
Cum ți se pare că poate teatrul contribui în educația adolescenților?
Cred că e foarte importantă crearea unor spații sigure în care ei să se simtă suficient de confortabil cât să își dea voie să fie vulnerabili. Cred că mijloacele de tip performativ pot crea un mediu care permite asta, prin care poți să descoperi că dilemele și nesiguranțele pe care le ai, mai ales la o vârstă de genul ăsta, pot fi adresate, înțelese și transformate în ceva benefic.
Ce simți că ai învățat de la ei?
Cred că învăț că e posibil să oferi spațiul ăsta al vulnerabilității. Eu mi-aș fi dorit să îl pot primi când eram de vârsta lor și nu am avut ocazia. E o bucurie să înțeleg că el funcționează și că are efecte. E ceva pe care-l caut și eu în punctul ăsta al vieții, în toți oamenii cu care interacționez – încerc să-mi dau voie să fiu vulnerabil și adolescenții îmi oferă mult asta.
Fotografii de Marius Șumlea
