Cum se face că scriu mereu în perioada decernării premiilor, chiar dacă nu pot spune că acestea îmi captează interesul? Mai au oare relevanță aceste premii, ajunse la aproape 100 de ani? Au avut vreodată? Oare ce anume din creierul uman ne îndeamnă invariabil către ierarhii valorice, inclusiv în artă? Poate Radu Jude avea dreptate când declara, pe la mijlocul lunii martie, că aceste ceremonii n-au nimic de-a face cu cinema-ul. Cinema-ul nu poate fi rezumat la ierarhii.
Deși nu mă declar interesat de a ierarhiza, pot înțelege modul în care aceste premii ghidează publicul. Campaniile for your consideration și filmul Oscar-bait (despre al cărui ocazional eșec am scris anul trecut) au fost mereu strategii bune de marketing. Acesta a fost cazul pentru Vânătorul de cerbi, așa va fi și anul acesta. Desigur, nu e cazul tuturor filmelor — sunt convins că oricine e interesat de Oscar-uri a văzut deja Oppenheimer, dar, de dragul arhivării, m-am decis să enumăr câteva dintre cele mai inspirate alegeri ale Academiei, în speranța că te voi inspira să le (re)vezi.
Oppenheimer, regia Christopher Nolan
Oscar-urile n-ar fi putut sugera un favorit mai evident decât dacă ar fi avut săgeți din neon care să arate înspre filmul lui Nolan. Povestea Prometeu-ului american pare să-l fi revitalizat pe Nolan după (cel puțin) neinspiratul Tenet, deși nu mă pot numi cel mai mare admirator al stilului burdușit folosit de regizor în Oppenheimer. Filmul este îndesat cu mai multă muzică, mai mult bas, mai mult montaj, mai multe personaje. Acest bruiaj senzorial reușește să distragă, parțial, de la însemnătatea reală a poveștii lui Oppie, un fel de zgomot de fundal care face intonația greu de intuit. Să fi vrut Nolan să-l critice? Să-l aclameze? Deși în circumstanțe normale aș încuraja astfel de întrebări, aici nu e cazul. Oppenheimer este enervant de bine dozat, de la montaj la joc, rezultând într-o poveste fascinantă a bombei atomice și a omului dificil din spatele ei, oricât de mult aș vrea să o critic.
Zona de interes, regia Jonathan Glazer
Totuși, discuția de după decernarea premiilor Oscar s-a centrat în jurul unui alt film – Zona de interes. Filmul britanic premiat pentru Cel mai bun film internațional a stârnit mai multă vâlvă, culmea, datorită discursului de acceptare — un protest la adresa războiului din Gaza. În ciuda inevitabilelor sute de postări pe rețelele de socializare despre acest discurs (importante, spun!), încurajez lumea să nu se oprească aici în ce-l privește pe Glazer. Zona de interes este un film sfâșietor ce merită văzut și revăzut, important mai degrabă prin ce nu se vede decât ceea ce se vede,. O parabolă bună, cred, pentru ce vedem chiar azi în Gaza. Fie că este citit sau nu în contextul actual, modul în care Zona de interes îmbină imaginea și sunetul pentru a surprinde banalitatea brutelor naziste merită recunoscut.
Anatomia unei căzături, regia Justine Triet
Aș dori ca recunoașterea să se extindă și Sandrei Hüller, care este o forță a naturii atât în Zona de interes, cât și în Anatomia unei căzături, filmul premiat pentru Cel mai bun scenariu original. Mai mult, Hüller impresionează în trei limbi diferite, sub egida a doi regizori diferiți și în scenarii complet diferit structurate. În ce privește Anatomia unei căzături, Hüller lucrează pe un scenariu plin de dimensiune, al cărui dialog sună fenomenal, în ciuda unei lipse generale de direcție sau rafinament. Asta nu înseamnă că filmul e prost, ba din contră, navighează surprinzător de coerent mai multe posibile propuneri narative, iar victoria la Cannes pare a fi doar începutul ascensiunii lui Triet.
Sărmane creaturi, regia Yorgos Lanthimos
Învingerea lui Hüller nu este însă una supărătoare — competiția a fost strânsă. Carey Mulligan, Emma Stone și, în special, Lily Gladstone, s-au afișat cu multă putere în filmele respective (chiar mai multă decât majoritatea bărbaților nominalizați, aș spune). Deși mă declar perplex că Gladstone nu a ieșit învingătoare și parțial datorită considerentului politic, Emma Stone atinge un balans perfect între duioșie și straniu, ca, de altfel, întreaga epopee cvasi-feministă a lui Lanthimos. Acel cvasi-feminism este, de asemenea, cel mai interesant punct de discuție pentru Sărmane creaturi, dincolo de estetica suprarealistă și imaginea curajoasă. Reușește oare acest film scris de bărbați și regizat de un bărbat să spună ceva autentic despre experiența feminină fără a aluneca înspre fetișizare? Nu mă simt în măsură să dau o sentință, dar voi puncta acest articol din The Guardian care include mai multe puncte de vedere ce pot fi luate în considerare. Oricare ar fi poziția luată, aplaud efortul lui Lanthimos de a crea un film ce poate fi în egală măsură politic și purely entertaining atunci când este vizionat „cu creierul pe off”.
Vieți anterioare, regia Celine Song
Un film paradoxal complet absent din nominalizările pentru Cea mai bună actriță, dar nu și din cele pentru Cel mai bun film, este Vieți anterioare. Debutul regizoral al lui Celine Song a fost o surpriză extrem de plăcută, în mare parte datorită Gretei Lee, care are un flair de romanță adolescentină pierdut în ultimii ani, pe care l-am regăsit doar în bomboana de film Rye Lane (regia Raine Allen-Miller). Din păcate, Rye Lane a fost relegat rețelelor de streaming și, deci, a fost neeligibil pentru Oscar-uri. Înapoi la Vieți anterioare și Greta Lee, ambele pot fi descrise prin următoarea imagine: datul jos de papuci și pășitul pe un covor luminat de soare. Confort. Căldură. Nonșalanță. Deși anul acesta n-a înregistrat vreo victorie, viitorul în cinema al duo-ului Song & Lee pare a fi un pariu destul de sigur.
Minunata povestire a lui Henry Sugar, regia Wes Anderson
Pentru a încheia, îmi voi permite să urlu de bucurie pentru Wes Anderson. Wes Anderson a reușit, în sfârșit, să pună mâna pe un Oscar, chiar dacă pentru un scurtmetraj. Cu o inacceptabilă întârziere, aș spune eu, dar nu cred că mai avem mult de așteptat până la următoarea victorie. Dacă Asteroid City este indicativ pentru direcția lui Anderson, maturitatea regăsită s-ar putea să captiveze ochii Academiei, în ciuda faptului că n-a făcut-o deloc anul acesta. Personal, abia aștept să văd cum arată prima dramă reală à la Anderson sau poate chiar un horror care să preia din Prinzătorul de șobolani.
În câțiva ani, ne-am putea uita la un Wes Anderson învingător pe scena Oscar-urilor. Va conta, măcar? Sau va fi aceea „decăderea finală” a Oscar-urilor? Pentru moment, prefer însă să nu mă gândesc la asta. Prefer să mă concentrez pe filmele bune, fie ele recunoscute sau nu de sărmanele decernări de premii. Iar dacă aceste premieri ne arată filme noi, cum au făcut-o în ce privește munca unor artiști precum Bong Joon Ho sau Glazer, atunci mă declar și eu învingător.
Foto credit & afișe: IMDb
