Nu erau foarte multe de făcut în Piatra-Neamț când aveam eu doișpe ani. Sau poate că lucruri se întâmplau, dar nu ajungeau până la urechile unui copil de clasa a șasea. Cert este că pe atunci nu aveam Filmul de Piatra și Cenaclul de joi, nu existau petrecerile bits & bats, ceaiurile dansante din Teaz sau Cozla Fest-ul, Cinematograful Dacia era încă pustiu și, evident, eu încă aveam o oră de venit acasă. Așa că îmi petreceam o mare parte din timp la bibliotecă, uneori vizionând filme la secția audio-vizual, alteori umblând haihui printre rafturi, fără să am niciun indiciu cu privire la cărțile pe care urma să le iau cu mine. Dar ce așteptam mai mult și mai mult erau serile în care mergeam la teatru. Țin minte că, la un moment dat, după ce am văzut toate spectacolele dintr-o stagiune, m-am simțit cam cum o fac astăzi, de fiecare dată când termin un serial – cu alte cuvinte, nu prea mai știam ce să fac cu viața mea. Cu timpul, Piatra s-a mai dezmorțit, iar eu, cum era firesc, am crescut. Din când în când, în loc să merg la teatru, mergeam la un concert, la o petrecere sau pur și simplu mă găseai în Vintage Cafe. Înainte să apuc să-mi dau seama, a trecut o perioadă destul de lungă în care am ajuns pe treptele Teatrului Tineretului doar când îmi dădeam întâlnire cu cineva acolo. De-acum eram la liceu și nu prea mai aveam timp. Cel puțin, așa credeam atunci. Acum, când am cursuri de la 8 la 20 vinerea, mă întreb ce făceam, oare, pe vremea aceea, cu tot timpul ăla liber.
În București, lucrurile au luat altă întorsătură. Dacă, în Piatra, obișnuia să fie un eveniment într-o seară și trebuia să mă gândesc dacă să mă duc sau nu, aici Facebook-ul îmi spune: you have 4 events coming up today – și trebuie să aleg la care dintre ele să merg, pentru că, oricât mi-ar plăcea, nu pot fi în două locuri în același timp. Și nici măcar cele două locuri nu ar fi de ajuns ca să nu ratez nimic. Aici am redescoperit teatrul, fie că merg la TNB sau la vreun teatru independent la care ajung doar dacă bătrânul meu telefon nu mă lasă la greu și reușesc să folosesc Google Maps. Așa am ajuns să scriu, într-o zi, prima mea cronică pentru un spectacol. Nu la mult timp după ce cronica a apărut pe Dissolved Magazine, Oana, cu care nu mai vorbisem niciodată până atunci, mi-a trimis un mesaj cu un link al unui concurs organizat de Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj și mi-a spus: dacă aș fi în locul tău, m-aș băga. Era ceva cu totul nou pentru mine și m-am înscris tocmai pentru că nu mai ieșisem de mult din zona mea de confort. O vreme, mi-am verificat mail-ul constant, apoi a început sesiunea și mi-am zis că probabil că cei de la ProScenium nu le-au mai scris și celor care nu se numărau pe lista câștigătorilor. Dar m-am dus într-o zi la xerox, să-mi printez niște cursuri, aveam a doua zi examen și urma să mă întâlnesc cu Victor, să învățăm împreună. Îmi rătăcisem stick-ul, așa că îmi trimisesem cursurile pe mail. Și când m-a întrebat băiatul de la xerox care dintre mail-urile necitite avea documentul de care aveam nevoie, am văzut că unul dintre ele era de la concurs. Nu mi-am permis să-l rog să-l deschidă și pe acela, am așteptat cuminte să ies și am verificat de pe telefon, în timp ce-l așteptam pe Victor la metrou. Până a ajuns el (și, Slavă Domnului, a întârziat 40 de minute) deja nu îmi mai păsa de examenul de a doua zi sau de faptul că Victor întârziase. Eram printre câștigători și urma să merg curând într-o tabără (care, pe atunci, fiind imediat după sesiunea care abia începuse, părea la milioane de ani distanță).
Am mers la Școala de vară Dramaturgia Cotidianului fără să știu la ce să mă aștept. Și bine am făcut, pentru că, oricum, nu m-aș fi așteptat la ce avea să fie acolo, de fapt. Au fost zece zile de lucru intens, în care am participat la workshop-uri de dramaturgie și de scenaristică, de publicistică teatrală și de antreprenoriat cultural, susținute de profesori ai Facultății de Teatru și Televizune care, până la finalul taberei, ne-au devenit prieteni. În cele zece zile petrecute în Baru Mare, Hunedoara, am scris, atât în echipă, cât și individual, piese de teatru și scenarii de film, am învățat cum să recenzăm spectacole și cum să le producem. Undeva între toate astea, mai rămânea, din când în când, ceva timp să ne cunoaștem. Iar când nu rămânea, ne făceam. Așa am aflat că Taberele Dramaturgia Cotidianului, organizate de Laboratorul Dramaturgia Cotidianului din cadrul Centrului de Cercetare și Creație „Vlad Mugur” al UBB Cluj datează, de fapt, din 2004 și că s-au desfășurat aproape fără întrerupere până în prezent – existând un singur an de pauză, care s-a datorat unui fel de proces de rebranding. În urma acestuia, organizatorii și trainerii taberei au decis că a venit momentul să ofere, prin ea, nu numai o formă alternativă de educație centrată pe creativitate, dar și o punte de comunicare între liceu și facultate: liceenii, selectați în urma unui atent proces de lectură a propriilor lor oferte de proiect, se întâlnesc cu studenții și lucrează atât individual, cât și în grup, în urma unei licitații de teme și subiecte care-i preocupă.
Și chiar dacă zece zile s-ar putea să pară multe, nu sunt. După cele câteva zile de acomodare, în care am gustat câte puțin din fiecare, a trebuit să alegem pe ce urma să ne specializăm, până la finalul taberei: dramaturgie, critică de teatru sau film. Nu pentru că n-am fi avut voie să le alegem pe toate trei, ci pentru că ziua ar fi trebuit să aibă 48 de ore ca să le putem face pe toate. În Baru Mare, zilele începeau devreme și se sfârșeau atât de târziu, că era din nou devreme. În fiecare seară, după cină, vedeam fie un film, fie un spectacol. Dar să nu credeți că le vizionam și că, la cinșpe minute după ce ieșeam din sală, discutam despre efectul lacrimilor de unicorn în aluatul de pandișpan. Pentru că pur și simplu nu puteai să nu vrei să vorbești despre ele după. Nu conta câți ani ai, de unde vii sau ce vrei să te faci când o să crești mare. Eram cu toții acolo pentru că aveam un lucru important în comun: nu mergeam la teatru (numai) ca să ne relaxăm, mergeam la teatru pentru că voiam să-l cunoaștem așa cum ne cunoaștem cel mai bun prieten.
Dar, mai ales, eram cu toții acolo datorită Mirunei Runcan, unul dintre trainerii și, totodată, veteranii taberei, fără de care acest insight în lumea teatrului nu ar fi fost, pentru mulți dintre noi, posibil.
„Atunci când am înființat, alături de regretatul meu soț, dramaturgul, teoreticianul și traducătorul C.C. Buricea-Mlinarcic, acest laborator“, ne-a spus Miruna, „intențiile noastre de bază erau două: pe de-o parte, să reancorăm, în regim extracurricular, studiile de teatru de cercetarea antropologică de teren – altfel spus, de viața cotidiană; să le scoatem din modelul metaforico-simbolic în care funcționau, în coada de cometă a unei modernități obosite și prăfoase, aducându-le cu picioarele pe pământ, către funcțiile lor sociale de adâncime. Al doilea scop era să încurajăm tinerii artiști de teatru și de cinema, jurnaliștii și teatrologii să iasă din turnul lor de fildeș pentru a lucra împreună, în echipe coagulate natural, pe interese tematice sociale și politice comune, cu rădăcini în propria experiență de viață. Fiindcă băgasem de seamă că una din lacunele învățământului vocațional e lipsa exercițiului comun, între specializări și discipline. În cei 11 ani de existență neîntreruptă, în care, de altfel, am și publicat o revista trimestrială de cultură teatrală și cinematografică, Man.In.Fest (iar după 2011 câteva cărți de sinteză) s-au structurat câteva metode de lucru fertile, atât pentru investigațiile de teren cât și pentru producția propriu-zisă, de piese de teatru și scenarii de film, de filme scurte de tip documentar-anchetă și de ficțiune, de reportaje literare și proză scurtă etc. Prin grupul Labotatorului de Dramaturgia Cotidianului, prin intermediul taberelor dar și al muncii de redacție la revistă, de peste an, au trecut vreo sută cincizeci de studenți: la teatrologie, regie, actorie, film și arte video, filmologi, jurnaliști, studenți în literatură română sau comparată, la filosofie, ba chiar și de la științe exacte. Unii au venit doar accidental, alții s-au alăturat grupului câte patru-cinci ani la rând. Alții au rămas de tot și sunt azi colegii mei de muncă.“
Am știut că urma s-o îndrăgesc pe Miruna de când mail-urile de la ProScenium erau semnate cu inițialele MR și eu mă întrebam cine se află în spatele lor. Printre trainerii taberei s-au mai numărat Raluca Sas-Marinescu și Cosmin Matei, care ne-au ajutat să învățăm ce-i ăla devised theatre trăindu-l pe pielea noastră, Mihai Pedestru, care vorbea atât de frumos despre teatru, că pauza și atelierul de critică au devenit unul și același lucru, Daniel Iftene, care ne-a urmărit, atent, reacțiile, în timp ce vizionam filmele pe care le-a ales pentru noi și, nu în ultimul rând, Ivona Tătar-Vîstraș, specializată în management cultural, datorită căreia am râs copios într-o după-amiază în care fiecare echipă a simțit cum e să mergi în stânga și-n dreapta cu un pitch pe care tu îl crezi indestructibil, dar care e departe de a convinge pe cineva care n-are nici două minute să te asculte să îți finanțeze proiectul.
Școala de vară Dramaturgia Cotidianului se bucură de o recunoaștere națională și internațională, programul fiind nominalizat, în 2007, la premiile UNITER, iar producțiile participanților fiind puse în scenă și prezentate în festivaluri și în competiții de prestigiu. Știu că pare că mai e o veșnicie până la anul, dar, cum zice mama, numai mâine nu-i poimâine. Eu am zis că scriu articolul ăsta imediat ce mă întorc din tabără și deja e septembrie. Între timp, până și telefonul de care vă povesteam mai sus a dispărut. Nu faceți ca mine. Mergeți la teatru și amintiți-vă cum e să vi se sincronizeze bătăile inimii cu cele ale actorilor și ale celorlalți spectatori din sală. Și-apoi scrieți despre asta. Sau, de ce nu, fiți voi aceia datorită cărora oamenii își încleștează mâinile de mânerele scaunelor, când în sală se face întuneric și pe scenă începe magia.
*Dissolved Magazine va reveni, la primăvară, cu informații despre cum puteți aplica la următoarea ediție a Școlii de vară Dramaturgia Cotidianului. Până atunci, spor la scris și nu uitați să vă dați telefoanele pe Silent când mergeți la teatru.
© Fotografii: Daniel Iftene
