Plânsete și tânguieli de cel puțin trei ori pe an, câte o serie pentru fiecare sfârșit de vacanță. Zeci de dimineți în care stomacul ți se strângea de-ți venea să leșini cu cât pașii te apropiau de școală. Vise după 40 de ani în care încă tremuri nebunește că te-a scos profa la tablă și tu tăceai mâlc și tu habar nu aveai.
Mii de gânduri înainte de teste, de teze, de examene în care îți promiteai să-i faci praf pe ceilalți pentru mama care lucreză în Italia, pentru tata care a intrat primul la facultate, pentru mamaia care știe că ești fată „conștientă”. Cam așa s-a simțit școala pentru cei mai mulți dintre noi. O corvoadă. Un stres de care abia așteptai să te scuturi.
Pe Piotr, mentor la Școala Democratică, l-am cunoscut în iulie, venise să ne vorbească despre educație nonformală. 10 voluntari din cinci țări se strânseseră într-un oraș din N-V Poloniei, Szczecin, să pună la cale două serii de workshopuri pentru copii și pentru adolescenți. Piotr venise să ne vorbească despre nevoile copiilor și despre cum să reacționăm în situații neprevăzute. Începuse să ne povestească despre Școala Democratică, pe care o înființase anul trecut o mână de oameni entuziasmați să-și urmeze visuri din tinerețe.
O școală unde copiii decideau. Se strângeau la 9 dimineața, aveau o întâlnire în care votau ce își doreau să facă în ziua aceea. Fără ore, fără predare, fără teme, fără ascultare. Eram sceptici și întrebam îngrijorați: „Dar cum vor învăța să scrie, să citească?” „Dar cum își vor trece examenele?” „Dar cine îi va angaja?” După vizita la școală și bătaia cu apă pe cinste, unii voluntari au ridicat acea zi de luni la rangul de cea mai bună zi de luni din viața lor.
Pe 1 septembrie 2015, opt copii au început școala în clădirea cercetașilor din Szczecin. Și-au petrecut trei luni în acea casă, iar școala democratică a funcționat doar cu banii părinților. De la guvern nu primiseră bani și nici nu vor primi, ulterior au încheiat un parteneriat cu o școală privată, care împarte bugetul cu ei și pregătește testele de final de an în care copiii sunt evaluați la aceleași materii ca și elevii din școlile normale. Dacă trec testele, rămân în această școală, dacă nu vor merge la o instituție de învățământ normală. Anul trecut toți copiii au trecut testele și și-au zis că anul acesta vor începe să învețe mai din timp.
La început n-a existat nicio regulă. Le-au scris împreună cu copiii, după o experiență neplăcută sau un conflict erau întrebați: „Crezi că ar trebui să existe o regulă ca nimeni să nu se mai simtă ca tine acum?” Când regulile nu mai corespund nevoilor sunt schimbate în cadrul întâlnirii de dimineață, prin vot.
Dacă un copil de opt ani vrea să învețe fizica cuantică, voi face tot posibilul să învețe sau voi găsi cel mai bun specialist. Cu o fată de nouă ani, am învățat matematică de liceu și bazele programării.
Discuțiile despre școală au început cu un an înainte, la o întâlnire organizată de Anna, președinta organizației Free Road Foundation, unde s-au adunat 70 de oameni să aleagă modelul de școală democratică. Piotr își aduce aminte că prima impresie n-a fost prea bună. „Când se întâlnesc doi, trei polonezi, fiecare are o idee despre cum ar putea să funcționeze lucrurile.” Pentru a-și împlini visul din tinețere, de a crea o școală împreună cu prietenii lui, a găsit o soluție de a coopera.
Piotr s-a implicat în deschiderea acestei școli pentru el, dar și pentru copiii lui, să existe un loc sigur pentru ei. O siguranță dată de libertatea de a scotoci înăuntru pentru a se găsi pe ei și drumul lor. Un spațiu unde notele, frica să nu aibă niciun cuvânt de spus. Doar propria pasiune. „Dacă un copil de opt ani vrea să învețe fizica cuantică, voi face tot posibilul să învețe sau voi găsi cel mai bun specialist. Cu o fată de nouă ani, am învățat matematică de liceu și bazele programării.”
Cei care se plictisesc repede și-ți vâră telefonul să vezi un filmuleț super tare sunt cei care au petrecut o perioadă într-o școală normală. Găsesc mai greu o activitate, ceilalți însă lucrează toată ziua: scriu, desenează, construiesc, se joacă. Tot ei sunt cei care se tem de eșec. Un băiat de opt ani a vrut să scrie o carte, dar îi era frică că o să aibă greșeli. A fost încurajat să scrie. După trei luni, avea trei cărți.
Piotr a pregătit, anul acesta, pentru cei 15 copii workshopuri de comunicare în mai multe limbi. Vrea să-i ajute să treacă peste frica de a vorbi într-o limbă străină sau de a întâlni pe cineva străin. Școala rămâne o mare provocare pentru mentori. Poți pregăti activități și nimeni să nu se implice. În acele momente, Piotr se gândește la motivația lui, de ce este acolo. „Trebuie să am grijă de nevoile mele, v-am povestit despre asta la primele workshopuri. Dacă ceva nu merge pentru mine, vorbesc cu ei, le spun ce simt. Dacă pregătesc ceva… ce să fac? Să-i oblig? Nu. Încep să fac, poate cineva va veni. Dacă nu, tot fac, mie-mi face plăcere, e parte din pasiunea mea. Nu e necesar ca cineva să se implice, o fac pentru mine.
Sunt situații când mergem la o plimbare în pădure / în parc în care le arăt ce văd. Când ajung să-i presez să facă ceva îmi spun: „Stop Piotr, astea-s prostii, am ceva mai bun de făcut acum. O să am timp în jumătate de oră. Vorbim atunci.” Și eu am posibilitatea de a spune stop, pentru că lucrez cu cineva, îmi prepar ceva de mâncare sau mă odihnesc. Învățăm să cooperăm împreună.”
Cel mai important lucru însă rămâne inițiativa, să învețe cum să studieze, iar dacă au nevoie de ajutor vor primi. „Mereu le zic nu știu, dar putem căuta împreună. Chiar dacă știu mai mult, oare știu mai bine? Trebuie să-mi verific cunoștințele. Și ei văd altfel decât mine… Cine știe dacă eu știu mai bine. Dacă aș crede asta, ar trebui să renunț la școală acum.”
