În 1945, William Burroughs şi Jack Kerouac scriu împreună o carte despre prietenul care i-a adus împreună, genul de prieten căruia pur şi simplu i se iartă prea multe lucruri. E vremea în care viitorii părinţi ai generaţiei Beat încă îşi elaborează viziunile luminoase prin baruri şi subsoluri, fără să atingă încă, literalmente, lumea – ne aflăm cu un deceniu înainte ca beatnicii să se facă cunoscuţi. Totul începe cu The Tease, “tânărul efeb cu părul ca pana corbului”, Lucien Carr, care îi aliniază dintr-un foc pe Ginsberg, Burroughs şi Kerouac. Are nouăsprezece ani şi e articulat, autodistructiv, vulgar (şi cel mai probabil are un tatuaj cu Rimbaud4ever într-un loc privat). Deşi întruchipează cu graţie tipologia de nemernic pretenţios, magnetismul lui e atât de puternic încât reuşeşte să îşi ţină camarazii lângă el chiar şi după ce omoară un om – cu atât mai mult, crima pare să fi consolidat definitiv legătura aceştior oameni care vor marca istoria literaturii (şi nu numai).
Cartea e scrisă din dublă perspectivă: la prima mână, William S. Burroughs care îşi construieşte alter ego-ul Will Dennison; o reţetă simplă, fără postmodernism şi cut-up (era prea devreme), dar cu cinismul specific. Apoi avem un Kerouac mai lipsit de introspecţie decât cel pe care îl ştim – Mike Ryko, pe hârtie. În mod misterios, deşi a jucat un rol foarte important, ei nici măcar nu l-au menţionat nici măcar o dată pe Allen Ginsberg.
Sunt două tipuri de experienţă pe care le poţi scoate de aici: odată, atunci când eşti deja familiarizat cu beatnicii şi o iei ca pe o carte istorică: nu mai ai timp să analizezi stilul de scris, pentru că, înainte să îţi dai seama, devii complicele lui Lucien şi trebuie să absorbi tot ce vezi. Fiecare detaliu e un privilegiu. Cealaltă cale de parcurgere e când nu cunoşti prea multe despre gaşca de scriitori şi o iei ca pe o carte de ficţiune, dar e o cale pe care nu o recomand, căci va plictisi şi va aduce confuzie. Dar dacă aţi văzut măcar Kill Your Darlings înainte, sunteţi ok.
–M-am gândit la o întreagă filozofie bazată pe idea că irosirea e rea şi creaţia e bună, mi-a spus el. Atâta timp cât creezi ceva, e bine. Singurul păcat e să îţi iroseşti potenţialul.
Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor a stat în umbră timp de 63 de ani – până în 2008, cu 2 ani după ce s-a stins Lucien Carr, care a insistat ca romanul să nu fie publicat în timpul vieţii sale din cauza detaliilor despre relaţia abuzivă cu David Kammerer şi cum a culminat ea în homicid. Nici William Burroughs însuşi nu era mare fan al lucrării, considerând că nu e destul de spectaculoasă cât să vadă lumina tiparului. Şi deşi unii critici au apreciat cartea pentru titlul suprinzător şi lectura uşoară, alţii i-au dat dreptate.
Însă, punând totul în balanţă, e o lucrare importantă nu numai pentru destinul său, ci şi pentru că e un pasaj personal către vieţile celor ce provocau în continuu moralul rigid clasei de mijloc, reuşind să coboare cenzuri şi să inspire întregi generaţii.
