GENUL TRANSGRESIV e numele pentru violenţa şi obscenitatea care pot trece sub acceptabilitate în literatură (şi artă, în general), pentru că formează o crisalidă pentru protagonişti: ei nu-şi pot atinge potenţialul prin niciun alt mijloc convenţional. Dacă nu-i surprinzi având fantezii cu unul din membrii familiei sau punând bazele unui club pentru răsturnarea guvernului, pot părea plictisiţi – chiar antisociali şi sătui de viaţă. Însă nu e vorba doar de hipstereală, de a adera la imoralitate doar de dragul de a vedea cum arată drumul greşit, ci de a crea cât mai mult story & character depth, de a provoca emoţii de o intensitate nouă, chiar dacă stoicii privesc „păcatele” personajelor şi limbajul colorat ca nişte decoraţiuni fără rost în artă. (Asta, dacă nu mă înşel, a spus şi un incriminator al lui Ginsberg cu referire la obscenităţile din Howl în timpul unui proces: Chiar erau necesare cuvintele astea?)
Obraznic, da, dar nu nou – curentul transgresiv a atras sancţionări pentru clasicele care l-au abordat: Lolita, de exemplu, a fost interzisă în 1956, iar versiunea necenzurată a Portretului lui Dorian Gray a fost publicată abia în 2011. Ca să nu mai spun de privirile pe care le atrag şi astăzi scrierile lui Bukowski, sau reputaţia proastă a lui A Clockwork Orange, a cărţii şi a filmului deopotrivă.
Poate că obscenul nu e un accesoriu inutil, însă admit că genul îşi închiriază alte trucuri ca să le ofere micilor atrocităţi un estetic plăcut. Vorbesc despre tinereţe şi frumuseţe – există vreun protagonist al genului care să nu le aibă? Dă-ni-l pe Humbert Humbert şi o să fim dezgustaţi, dar dacă Brad Pitt vine în Fight Club cu ochii lui cruzi şi buzele deschise (din care fumul de ţigară pur şi simplu valsează, lasciv-agresiv), înţelegem uşor poezia violenţei lui.
Ăsta e un proces important în a defini complexitatea unei astfel de poveşti: personajele inerent antipatice trebuie, în acelaşi timp, să atragă. Personal, am fost foarte derutată de Alex DeLarge, protagonistul din A Clockwork Orange: teoretic, e foarte uşor de urât, fiind un adolescent sociopat care îşi petrece timpul liber asaltând oameni nevinovaţi. Dar toate bune şi frumoase până când Alex e predat poliţiei de proprii tovarăşi de violenţă, punct din care încep anii lui de corectare forţată în închisoare. Aici, noi şi Alex avem deja, un duşman comun: sistemul, care, încercând să îl “vindece”, îl transformă într-un cobai.
De aici, încetezi să crezi că atrocităţile pe care le-ai văzut au fost doar atât. Sunt, simbolic, o descărcare emoţională a omului care încearcă să scape de lanţurile secolului de care aparţine: în cazul lui Alex, pierderea personalităţii unui om culcat şi lovit de lege. Însă curentul transgresiv deţine o paletă mai mare de ţinte, ca revolta împotriva consumerismului (Fight Club) şi a abuzului în toate formele sale. Trebuie să îţi amintească că şi un om care a lucrat toată viaţa într-o lăptărie poate să se înfurie şi să pună la cale un masacru ca să îşi apere identitatea. Pretty romantic, right?
Însă chiar dacă genul este caracterizat prin ilegalitate şi neconvenţional, autorii nu integrează conştiinţa acestui fapt, ceea ce e atât de interesant, pentru că un personaj nu va fi niciodată complexat de cât de rău sau bun e – nu mai există binar în morală. De fapt, nu mai există deloc morală – ceea ce face imposibilă abaterea de la ea. Preţul se pune pe emoţie şi pe şoc – o reacţie puternică la depersonalizarea omului modern.
Şi, din nou, deşi curentul există încă din clasicism, fiecare poveste transgresivă e un experiment nou şi riscant. Pentru scriitori rebeli. (Aici Allen Ginsberg cel îndrăgostit vă face cu ochiul.)
