Sirenele de pe Titan, de Kurt Vonnegut, apărută la Editura ART și disponibilă pe Cartepedia, aici.
Apariția lui Winston Niles Rumfoord împreună cu mastiful său Kazak odată la cincizeci și nouă de zile e un eveniment turistic ff important în Newport, Rhode Island, S.U.A., Terra, Sistemul Solar, Calea Lactee. Cândva, Rumfoord, însoțit de câinele lui, a zburat accidental cu nava spațială privată printr-un infundibul cronosinclastic, ceea ce i-a transformat pe cei doi în fenomene ondulatorii. Periodic, aceștia se materializează pentru o oră pe Pământ pe proprietatea privată a lui Rumfoord. În afara porților în stil „Alice în Țara Minunilor” se strânge o gloată de „believers” care tot încearcă să tragă cu ochiul înăuntru, deși este absolut imposibil.
Malachi Constant este cel mai bogat american și primul străin invitat să asiste la o materializare. Invitația vine chiar de la Winston Niles Rumfoord personal, justificată de faptul că cei doi s-au întâlnit pe Titan, unul dintre sateliții lui Saturn. Constant nu a părăsit nici măcar granițele țării sale, ce să mai vorbim de atmosfera Pământului, dar Rumfoord poate prezice viitorul, așa că pentru el nu e mare diferență semantică între „s-au întâlnit” și „se vor întâlni”.
Acum, ce faci când un străin care pretinde că poate să prevadă viitorul pentru că a trecut printr-un infundibul cronosinclastic îți spune că o să ajungi la vreo 1 250 000 000 km de casă fără ca tu să îți dorești asta sau fără să îți displacă în vreun fel viața fără lipsuri pe care o duci? Aflându-se fix în această situație, Malachi Constant se opune, tuturor evenimentelor care ar putea să îl împingă în spațiul cosmic. Este oare îndeajuns? Dacă face totuși lucruri în mod inconștient, ca victimă a puterii sugestiei și astfel ajunge în spațiu? Dacă soarta lui e un produs al unor factori independenți de voința lui? Și atunci care mai este sensul vieții? Ce înseamnă să ai noroc în viață? Ce rol îndeplinește divinitatea în marea schemă a lucrurilor și ce rost mai are… orice?
Vonnegut pune toate întrebările astea (într-un format discret, bine scris și comic) dar nu te lasă fără un posibil răspuns. Cu mine au rezonat majoritatea, fiind fană a ideii că omul e lăsat de izbeliște și viața pur și simplu nu are sens.
Mi-a amintit pe alocuri de Catch-22 a lui Joseph Heller, prin imaginea războiului (da, e și un război pe aici) fără niciun sens și a soldatului care nu vrea să facă ceea ce s-ar presupune să facă, însă care nu se poate împotrivi sistemului, dar și prin îmbinarea firului epic cu tot felul de amintiri inserate nu tocmai cronologic. Soldații lui Vonnegut au memoria ștearsă și sunt efectiv controlați prin niște antene implementate în creier. Ideea futilității războiului se reia și în Sirenele de pe Titan, la fel ca în Abatorul Cinci, ca parte a viziunii anti-război a autorului care a supraviețuit bombardamentului de la Dresda.
Tot în contextul războiului se problematizează și identitatea omului. Ce definește o persoană? Numele? Soldații își pierd numele odată cu amintirile. Statutul social? „Faptul că era tatăl băiatului nu-i dădea dreptul la nimic”. Oamenii pe care îi iubește? Dragostea este depreciată, pentru că „ar distruge valoarea chiar și celui mai profesionist soldat”. Astfel, în războiul cosmic prezentat aici, precum și în cel terestru, soldații nu mai sunt ființe individuale, ci mase de oameni destinați să asculte de ordinele „celor de sus”.
Comicul absurdului este, cred, preferatul meu și unul dintre motivele pentru care mi se pare că romanul nu e doar un SF. Neluându-se atât de mult în serios, lasă cititorul să se desprindă de acțiunea propriu-zisă și să citească satira de printre rânduri. Dar să și râdă la glumele și jocurile de cuvinte. Poate alt motiv pentru care mi-a plăcut cartea a fost că am râs pe sub mustăți, foarte mândră de mine că am prins subtilitățile.
Mi s-a părut interesant cum și în cartea asta Vonnegut dezvoltă un refren (cum e „Și așa merg lucrurile” în Abatorul Cinci), „Cineva acolo sus te place”, deși pe tot parcursul romanului construiește o imagine a unei lumi unde „cineva”-ul ăsta de sus este, citez, ”Absolut Indiferent”.
Și cel mai interesant mi s-a părut cum am ajuns să citesc cartea asta accidental fix în aceeași perioadă în care Cassini, satelitul trimis să orbiteze și supravegheze planeta Saturn și care s-a apropiat și de Titan, își încheia cariera, dispărând în atmosfera gazoasă a planetei. Care ar fi șansele ca „Cineva acolo sus” să fi aranjat asta?
