Rezumată, intriga din Slava ar suna așa: acarul Tzanko Petrov devine erou național peste noapte, după ce, în timpul unei inspecții de rutină, dă peste un morman de bancnote împrăștiate pe șina ferată și decide să apeleze autoritățile. Responsabilii din Ministerul Transporturilor de la Sofia pun de-o ceremonie, îl aduc pe sătean în capitală și îi înmânează un ceas electronic în locul mult-iubitului ceas Slava, care dispare fără urmă. Partea a doua a filmului va fi constituită din încercările lui Tzanko (Stefan Denolyubov) – zădărnicite de faptul că mai e și bâlbâit – de a reintra în posesia obiectului.
Slava, care a avut premiera în competiția de la Locarno în 2016, are momentele lui de satiră socială, însă e evident că scenariul încearcă – și, adesea, reușește – să le dilueze în narațiune. În comparație cu el, Posoki (Taxi Sofia), al conaționalului Stefan Komandarev, care a fost prins în selecția Un certain regard anul ăsta, are aparența unui deget băgat în ochii spectatorului: filmul e alcătuit dintr-o suită de viniete fără alt scop decât să denunțe cangrena societății bulgărești; Sofia, în filmul lui Komandarev, pare un no man’s land populat de mici mafioți, funcționari corupți și oameni cinstiți care se gândesc cum să evadeze mai repede către Occident (simptomatic, în acest sens, e interlopul bulgar proaspăt întors din Austria, dezgustat de realitatea Sofiei, care dă nas în nas cu o victimă din trecut). Slava, în schimb, nu pare atât de încrâncenat în ton, deși nuanțe din imaginarul unor Zviaghințev (cel din Leviathan), ori recentul Une femme douce, al lui Serghei Loznița, se fac resimțite destul de des. În schimb, interesul tandemului scenaristic-regizoral Kristina Grozeva-Petar Valchanov e îndreptat spre construirea unor individualități care intră în conflict, și mai puțin spre coloratura de frescă socială a filmelor mai sus amintite.
Concret, intriga din Slava alternează între acarul Tzanko și Julia Staykova (interpretată de Margita Gosheva), șefa departamentului de PR al Ministerului Transporturilor. Construcția celor două personaje se învecinează cu reprezentarea convențională: Tzanko nu iese din tipologia țăranului buimăcit, cu un singur costum mult prea larg, ajuns la capitală; Julia e, așa cum ne așteptam de la o șefă cu apucături robotizate, mereu prinsă între două telefoane și două ordine adresate subalternilor. Particularitățile sunt de ordinul nuanței: defectul vorbirii îl face pe acar și mai vulnerabil în fața șacalilor din Minister, în timp ce Julia e prinsă într-un procedeu de congelare al embrionilor, artificiu scenaristic care să sublinieze că, dincolo de job, rămâne totuși o femeie. Însă gagurile prilejuite de tensiunea veche de când lumea dintre urban și rural sunt tratate mai subtil: când Tzanko își murdărește pantalonii în ziua ceremoniei încropite la care va lua parte ministrul, un întreg departament îi sare în ajutor cu câte o pereche, sub privirile amuzate ale femeilor. Mai mult, cea mai ofertantă secvență este ceremonia însăși, explorată în cheie realistă: ministrul e acolo doar pentru poză, acarul-erou primește o diplomă și un ceas ieftin în semn de recunoștință. Poanta cea mai hazoasă – mostră de provincialism pur care amintește de prozele umoristice ale lui Dan Coman ori Mircea Cărtărescu – e chiar startul ceremoniei: un copil recită o poezie cum nu se poate mai facilă închinată acarului, oficialitățile nescăpând vreo ocazie să se laude cu creativitatea din dotare. Faptul că nimic nu vine să întrerupă solemnitatea (și penibilul) momentului amplu documentat ține de o intuiție regizorală.
Ulterior, firul narativ devine un exemplu clasic de efect al bulgărelui de zăpadă: Tzanko încearcă să se răzbune pentru pierderea ceasului, denunță la o emisiune TV corupția care tronează în Transporturi, iar lucrurile sunt mai mult sau mai puțin dezamorsate prin intervenția Juliei, dispusă și să calce pe cadavre. Scenariul încearcă să atenueze din gravitatea subiectului (corupție, oameni vânduți), transformându-l în farsă; pe tot parcursul filmului, impresia unei scriituri prea cadrate (în prima scenă, știrea de la TV vorbește exact despre neregulile din Ministerul Transporturilor…) e contrabalansată de tot soiul de mici efecte care mențin derularea acțiunii greu previzibilă. Astea fiind spuse, Slava pare cam prea reverențios față de clișeul societății-aflate-pe-mâna-cui-nu-trebuie și prea grăbit în a inventaria o seamă de momente puternice, fușerind, de pildă, scenele de tihnă domestică – însă chiar și așa, narațiunea demonstrează un real talent din a fenta constant, fie prin prelungirea suspansului, fie prin gaguri la limita absurdului, aspirațiile spectatorilor.
Gloria este distribuit în cinematografele din România încă din 26 ianuarie, de Transilvania Film. Următoarea proiecție va avea loc sâmbătă, 10 februarie, la Cinemateca Union. Trailer-ul filmului poate fi văzut aici.
