Sorrentino 101: ghid pentru prinţii bizari ai Italiei

Avatar
mai 2, 2017
8 min read

În La Grande Bellezza, filmul încununat cu Oscar în 2013, primele scene ne integrează în timpul diluat al Italiei, devenit un pat confortabil pentru lăfăielile clasei de sus: tunul răsună la amiază (căci atunci începe ziua), bogaţii lenevesc mai adânc ca statuile, iar un turist chinez fotografiază arhitectura în plin sindrom Stendhal – și leșină imediat după. Explicaţia pe care a dat-o Sorrentino m-a mulţumit foarte tare pentru că acoperă mai multe întrebări pe care le aveam. Cum ar fi, de ce e atât de greu de prins esenţa filmelor lui? Ce s-ar întâmpla dacă n-ar mai fi o lumină în mișcare, ci s-ar opri din valsat și ne-ar privi în ochi?

Ne-ar copleși corpul; e interzis să te uiţi prea atent. (La filme mă refer. Roma pur și simplu omoară.) Așa că poate am aflat de ce s-a stins utopianismul: ispitiţi să de un spirit misterios, cineaştii au plecat în Italia. Iar pentru că totul era deja desăvârşit, s-au dus să se culce.

Ca să mai gesticulăm puţin în ceaţa istoriei, un lucru trebuie să știţi: fizica spune că pe Pământ nu trece nicio secundă fără ca Sorrentino să fie asemuit cu Fellini, care era și auteurist, și neo-realist. Uite de ce e interesant: auteurismul a apărut în anii ’60, după decenii în care lumea n-avea idee ce-i stilul unui regizor, dărămite să mai știe și cum îl cheamă. Însă indivizi ca Hitchcock, Tarkovsky și Bergman au schimbat asta. Tot atunci a apărut și termenul de Director’s cut.

Povestea cu neo-realismul italian e chiar mai frumoasă: Jean Cocteau a descris curentul ca “Basme din O mie şi una de nopţi în care camera hoinărește pe străzi deghizată în cerșetor”. Practic, e un semi-documentar în care subiectul e însăși lumea, locaţiile și obiceiurile înrămate fiind cât de autentice posibil. “Nu conţine teze preconcepute pentru că ideile se nasc din subiect. Nu are nici o afinitate cu spectaculosul, pe care îl refuză, însă e atras de concret.” (Roberto Rossellini) Ăsta e filmul care te face să-ţi dai seama că și cel mai seemingly neimportant personaj e protagonist în propria viaţă, și fiecare viaţă e un atom al orașului.

Sunt sigură că Sorrentino valorifică destul din ambele curente cât să capete drepturi legale de moștenitor. Seducţia cu care refuză să dezvăluie vreo intenţie narativă și refuzul existenţei urâtului aproape ne fac să uităm că laptele s-a amestecat cu sângele: e prea multă sacralitate și decadenţă în aceeași ţară, iar Paolo e cucerirea amândurora.

Ce e remarcabil în operele juratului de la Cannes e ritmul, pe care l-a dezvoltat urmărind ironia. I-a simţit forţele de când era mic și i se spunea să ajungă în locuri la ore specifice (19:23, 15:16. De ce 18 ani și nu 15 sau 20, apropo?). Nu înţelegea de ce, dar pur și simplu zâmbea şi participa. Asta e o componentă declarată a sistemului lui (pe care l-am ilustrat mai jos, dar recomand din toată inima și filmulețul cu toate detaliile). Eu aș mai adăuga acolo (nu cu răutate!) un actor în vârstă care să înţeleagă italiana ca să fie compatibil cu sistemul: dacă vă uitaţi la The Young Pope după ce-i vedeţi filmele lui Sorrentino, gustul de emoţie reţinută și italiană nevorbită sunt mai evidente ca aluniţa cardinalului Voiello. Dar, din fericire, regizorul n-o să rămână la făcut seriale.

Come funziono: Paolo Sorrentino
Cheat Sheet: Sistemul lui Paolo Sorrentino

CRONOLOGIE

(lungmetraje)

2001: L’uomo in più, cu minunatul Toni Servillo care l-a cunoscut pe regizor cât lucra la teatru. Relaţia lor e strânsă și bazată pe râs (zice Sorrentino) pentru că sunt genul de oameni capabili să bagatelizeze lucrurile importante din meseriile lor. Nici nu vă imaginaţi cât de fericită sunt că vor colabora din nou pentru următorul film.

2004: L’amico di famiglia, un film ciudat pentru caracterul lui Sorrentino, aș putea zice. A lăsat intelectualii bântuiţi în urmă (și self insert-ul, odată cu ei) și a scris un scenariu despre un cămătar căruia îi place să facă parte din viaţa de zi cu zi a „partenerilor de afaceri”, pe lângă payoff. Nu mă înţelegeţi greșit, a fost un film minunat, dar auzind pentru prima dată italiana din gâtul unui om care nu citește filosofie toată ziua, am fost foarte confuză. Ar trebui să fie interzisă în 2017; să o lase doar pentru poeţi și senatori.

Fun Fact: The Last Shadow Puppets sunt fani Sorrentino (allegedly) iar clipul de la Everything You’ve Come to Expect e inspirat din prima scenă din L’amico di famiglia. Sunt sigură că vorbesc italiană în Miracle Aligner din același motiv (iar dialogul e despre cinema).

2006: Le conseguenze dell’amore, unde Toni Servillo se întoarce ca să interpreteze un om al mafiei (atât de demn). Primește nominalizare la Palme d’Or.

2008: Il Divo, tot cu Toni Servillo, care are de interpretat un personaj opus firii lui. Şi excelează: câștigă 5 premii pentru Cel mai bun actor. Giulio Andreotti (prim-ministrul italian pe care îl joacă Toni) a urât filmul, dar ghiciţi ce: în 2018, diada noastră dragă se va întoarce în Parlament ca să facă un lungmetraj despre Silvio Berlusconi.

2011: This Must Be The Place. Drace, primul film în engleză. Sean Penn joacă un star rock care, la vârsta odihnei, pornește într-o călătorie pentru a-l găsi pe nazistul care i-a torturat tatăl în Al Doilea Război Mondial. Sincer, dacă n-ar fi detaliul ăsta, după muzica liniștită, duioșia naraţiunii și paleta de culori caldă, ai zice că-i un film despre adolescenţi bătrâni de la Sundance. Ceea ce e mai ne Sorrentino-like decât L’amico di famiglia.

2013: La Grande Bellezza, despre care nu trebuie să mă lăsaţi să vorbesc. Servillo se întoarce în stereotipul care-l valorifică cel mai bine și e mai vampir ca niciodată. Am pus deja destule screencap-uri, așa că am să vă las, în schimb, o poză cu Toni de la Premiile Oscar la sfârșitul articolului.

2015: Youth, sau cum să devii brusc okay cu faptul că îmbătrânești. Un film intim, baroc în fiecare colţ, multă înţelepciune. Pendulare fină între elogierea clasei de sus și ridiculizarea ei. Nu m-a marcat atât de mult vizual (ca restul) cât a făcut-o ca și poveste: sunt câteva scene pe care le-am povestit tuturor prietenilor mei. Ca să nu mai zic nimic de coloana sonoră.

Acestea fiind spuse, nu mai rămâne decât să vă avertizez în legătură cu efectele secundare: limerenţă pentru Italia, foame & curiozitate pentru Fellini şi Scorsese, dorinţa de a fuma o ţigară lângă un monument sacru și reconsiderarea idealurilor de frumuseţe la oameni.

Aşa cum am promis, Toni Servillo la dreapta lui Sorrentino în timpul discursului de acceptare al Premiului Oscar pentru La Grande Bellezza (2013)

Colaj Copertă & Cheat Sheet: Diana Mărculescu

Categorii:
Avatar
Marta Lascar

entp, chaotic neutral, ancient greek enthusiast

Cele mai noi articole

P Read More

Filmseptembrie 21, 2024

Perseidele se văd mai bine de pe plajă – Trei kilometri până la capătul lumii

La Retrospectiva Anonimul 2024, care a avut loc în București la început de septembrie, s-a văzut și cel mai nou film al lui Emanuel Pârvu, […]

I Read More

Teatruaugust 17, 2024

Ideo Idei 2024 – Interviu Alexa Tofan

Între 1 și 8 august 2024, a avut loc cea de-a nouăsprezecea ediție a Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis, al cărei motto a […]

I Read More

Teatruaugust 11, 2024

Ideo Ideis 2024 – Interviu Bogdan Tulbure

Între 1 și 8 august 2024, a avut loc cea de-a nouăsprezecea ediție a Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis, al cărei motto a […]

I Read More

Teatruaugust 9, 2024

Ideo Ideis 2024 – Interviu Ana Crețu

Între 1 și 8 august 2024, a avut loc cea de-a nouăsprezecea ediție a Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis, al cărei motto a […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie