Încă de când am auzit pentru prima oară de Sound of Metal, pe atunci un nou proiect Amazon Studios, m-am gândit automat la mama și la meseria ei. Prima dată nu am văzut filmul în prezența ei, dar acuratețea designului de sunet m-a făcut să pun filmul acesta în topul personal din 2020, despre care voi vorbi în articolele următoare. Pe lângă asta, un Riz Ahmed jucând impecabil un rol extrem de greu, pentru care a fost deja premiat și are șanse enorme la Oscar și un scenariu îndrăzneț, ținând cont că tratează tema unui tratament momentan experimental fac experiența Sound of Metal una memorabilă.
Acum, aflată în orașul natal împreună cu mama care este medic primar ORL, m-am gândit să-l revăd totuși cu ea. Ceea ce urmează după acest paragraf este ce s-a spus, parafrazat, în timpul și după acest film, de ambele persoane. Oh well, să-i dau play.
Până în momentul în care personajul principal, Ruben, își pierde auzul, mi-a fost confirmat faptul că deși scenariul spune că poate fi vorba de o malformație congenitală (boală din naștere), cel mai sigur trauma sonoră la care acesta a fost supus din cauza carierei de tobar este motivul dramei centrale prin care acesta trece. Sentimentele și furia imediată sunt perfect justificate, amplificate fiind de decizia iubitei acestuia să plece și acceptarea intervine ușor-ușor odată ce acesta se alătură unui grup de suport pentru surdo-muți. Un alt detaliu interesant este momentul exact în care Ruben își pierde auzul, acesta încercând să se “testeze” cu propria voce, metodă care în lumea medicală se numește Valsalva.
Aș vrea să vorbim puțin despre grupul la care Ruben aderă. Într-o primă etapă, acesta este pus la masă cu veteranii locației fiind puternic alienat de faptul că aceștia vorbeau exclusiv prin limbajul semnelor. Singurul rost al scenei este pentru a pune accent pe acest sentiment de alienare pe care personajul principal îl trăiește, pentru că în realitate primul pas este învățarea. Transpunând asta în film, Ruben începe să se integreze abia în momentul în care ajunge la școala specială pentru surdo-muți. Deși în film este singurul adult din clasă, în general clasele de genul sunt extrem de variate din punctul de vedere al vârstei. Astfel, în scenele cu copiii avem parte de momentele cele mai pline de veridicitate, cum ar fi simțirea vibrațiilor loviturilor în tobogan sau atingerea pianului pentru a “simți” muzica. Firește, acest lucru funcționează în cazurile în care surditatea nu este totală. Același lucru este valabil și pentru implanturile cohleare, care la fel cum doctorița din film enunță, funcționează emulând aproximativ sunetele din mediul înconjurător. Receptorul central, creierul, traduce semnalele de la implant destul de departe de realitate și deranjante pentru persoanele care nu s-au născut cu surditate. Aceste implanturi funcționează însă la cei care nu au termen de comparație.
Din punct de vedere medical, drama tăioasă a lui Sound of Metal stă în faptul că după 35 de ani de cercetări avansate, sunetele distorsionate, de intensitate egale și haosul general creat de aceste implanturi nu au putut fi reduse, pentru ca pacientul să audă cât mai în concordanță cu realitatea. Astfel, labiolectura, limbajul semnelor și alte alternative sunt momentan superioare implanturilor cohleare, sau cel puțin oferă o viață mai liniștită, lucru pe care Ruben și-l însușește la final. Antiteza acestui moment cu furia sa inițială fac mai evidentă și importantă evoluția personajului, oferind de asemenea o reprezentare puternică și veridică pe cât posibil persoanelor care trec printr-o dramă asemănătoare. Filmul poate fi interpretat în două moduri, aducând un elogiu cercetării medicale care a găsit rezolvarea multor probleme medicale majore, dar nu toate. Aici vine cea de-a doua interpretare a filmului, un elogiu adus persoanelor care înțeleg acest lucru și în ciuda reclamelor și a tentației fac alegerea corectă.
