Spectacolul „aici. melancolia” la Festivalul de Teatru Piatra Neamț #34

Carla Oncescu
septembrie 15, 2023
10 min read

După premiera spectacolului „aici. melancolia”, primul dintre cele trei producții ale Teatrului Tineretului din cadrul proiectului european Unlock the City, am stat de vorbă cu Irina Moscu, regizoarea și scenografa spectacolului, despre parcursul și debutul ei în regie.


În primul rând, aș vrea să ne povestești cum s-a produs pentru tine tranziția de la scenografie la regie. S-a produs, de fapt, mai demult în mintea ta? Gândeai deja regizoral atunci când făceai scenografia unui spectacol?

Ca scenograf, faci primii pași pentru un regizor. Tu inițiezi drumul, tu gândești spațiul pentru acțiunile pe care regizorul le va crea. Consider că asta este deja o atitudine regizorală – faptul că tu ai un concept despre spațiul unde se întâmplă lucrurile, căci spațiul generează acțiune. Regizorul preia gândurile pe care le ai și continuă lucrul, dar primii pași sunt făcuți de scenograf. Sunt regizori mari care vin din sfera artelor plastice și care nu au studii de regie. Romeo Castellucci a terminat chiar scenografie, Robert Wilson – arhitectură, Jan Fabre – arte plastice. O mulțime de principii de lucru din artele plastice pot fi transferate în arta regizorală. Ei au ajuns să lucreze și să facă teatrul pe care îl fac datorită educației lor plastice. Consider că regia nu e deloc un limbaj extraterestru pentru mine. M-am simțit ca peștele în apă. Diferența mare este că ai mai multe responsabilități ca regizor. Arta asta le unește pe toate. Dar cred că contează și domeniul în care te-ai format pentru că asta generează un proces de lucru particular.


Făcându-le pe ambele acum, pornești în continuare de la scenografie? Ai deja în minte un spațiu preexistent atunci când te gândești la regia spectacolului?

Da. Robert Wilson spune că el mereu pornește de la spațiu atunci când își articulează spectacolele. Așa fac și eu, dar, de multe ori, e un gest involuntar, un automatism. Nu îmi propun neapărat asta ca strategie, dar cred că e important să gândești un cadru vizual, în primul rând. Noi suntem ființe vizuale, deci prima întâlnire a publicului cu scena este foarte importantă. Poți transmite la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, doar prin imagine, fără ca vreun actor să rostească un cuvânt. Imaginea e un instrument care trebuie exploatat și de asta cred că spațiul este important pentru un regizor atunci când își gândește conceptul pentru scenă. Deși, probabil că sunt regizori care pun mai mult accent pe text, pe dramaturgie, iar asta este la fel de în regulă. Este doar un alt parcurs.


În cazul tău, următoarea etapă după spațiu este mișcarea?

Da, e o descoperire recentă. Sunt interesată profund de asta și nu puteam să îmi imaginez scena fără o compoziție dinamică a actorilor în spațiu. Am nevoie să văd cum se mișcă. Bineînțeles că eu nu am pregătirea necesară să îi pun în mișcare și să modelez corpurile lor. De aceea, l-am chemat pe Daniel Pop să lucreze cu ei și aici și la Târgu Mureș (n.r. pentru coregrafia spectacolului „Trei surori”, producție a Universității de Arte din Târgu Mureș, în regia Irinei Moscu). Coregrafiile pe care le face el pornesc din compozițiile statice pe care le fac eu. Actorii fac improvizații pe mișcare, iar el selectează părțile care i se par utile și le transformă sau le dezvoltă. În orice caz, pentru mine contează dinamica compoziției pe scenă și potențialul actorilor de a se mișca. În mișcarea coregrafiată pe care Daniel a făcut-o cu actorii am descoperit potențial emoțional mare și asta m-a interesat cel mai mult. Mișcarea, ritmul și dinamica compoziției care se schimba pe parcursul scenelor creează puncte de interes, o regie a privirii, dar și intensitate emoțională, ca într-un tablou. 


Dar arta plastică, tablourile, se presupune că sunt statice, nu?

Tablourile sunt statice, dar în ele există, totuși, mișcare. Poți să ți-o imaginezi. Oamenii sunt deseori surprinși în mișcare, ca într-un instantaneu. La fel și în teatru – mișcarea depinde de modul în care este făcută compoziția scenică. Construcția scenelor e similară cu construcția tabloului. Mă interesează felul în care sunt poziționate personajele, unde este centrul de interes al tabloului sau al scenei, cum sunt aranjate personajele în raport cu subiectul. Cred că este mult de învățat din zona artelor plastice.

Pentru că ai menționat spectacolul „Trei surori”, pe care l-ai regizat la finalul masteratului de regie, și pentru că mi se pare că ai un interes pentru istorii conservate, pentru memorie, aș vrea să te întreb care este raportul tău cu amintirile, ce rol au ele pentru tine.

La „Trei surori”, mi-a plăcut foarte mult să răscolesc în arhive, să stau să caut materiale – tot felul de montări din arhive publice, de teatru radiofonic, de teatru TV. La momentul respectiv, eu mai aveam alte două proiecte pe același text – „Villa Dolorosa” (n.r. regia Theodor-Cristian Popescu), care este, de fapt, o rescriere a textului lui Cehov, și la Teatrul Național din București „Trei surori – un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov” regizat de Radu Afrim. Așa că aveam nevoie de o nouă citire. Voiam să descopăr ce îmi mai zice nou textul.  Mă uitam în istoricul montărilor și mi se părea că e o buclă – că te duci la teatru și vezi mereu același lucru. Că e un fel de convenție – că cele trei surori nu ajung niciodată la Moscova și tu știi că mergi la teatru să le vezi pe ele că nu ajung niciodată la Moscova. Iar asta se repetă. Mergi din nou la teatru, vezi o altă montare, iar surorile, din nou, nu ajung la Moscova – asta e o altă buclă. Ce poți schimba în interiorul acestei bucle ca o eliberare internă să devină posibilă, pentru tine ca artist, dar și pentru public?


Și în spectacolul de la Piatra Neamț sunt niște bucle, nu?

Da, da. Partea de început se repetă. Nu am vorbit cu Daniel Chirilă (n.r. dramaturgul spectacolului „aici. melancolia”) despre asta, dar s-a nimerit. Stabilisem cu el doar că spectacolul va fi o revizitare a obiectului (n.r. a orașului Piatra Neamț), care explorează toate simțurile. Am convenit că vom avea asta pentru început. Iar legat de „Trei surori”, eu cred că noutatea există mereu în raport cu ce s-a făcut deja. Noul e contemporan cu vechiul și e interesant să scormonești în arhivă și să vezi ce ai mai putea să zici tu. Mi s-a părut important să existe acest dialog, să vad dacă din asta se naște ceva complet nou.


Dar și în spectacolul din seara asta este tot un fel de dialog, nu? Un fel de continuitate formată prin chestionarea trecutului. În documentarea ta despre oraș, ce te-a interesat cel mai mult sa urmărești?

Pentru spectacolul „aici. melancolia”, documentarea a început tot cu sondarea arhivelor. Am simțit că e un proces important pentru a surprinde istoria orașului Piatra Neamț, perioada de glorie din anii ‘70-’80. Există o nostalgie locală pentru perioada aia și acolo e mult material de exploatat. După ce am studiat orașul, m-am deprimat foarte tare, fiindcă majoritatea celor care termină liceul părăsesc orașul. E un lucru foarte trist – imaginea asta dezolantă a tinerilor care pleacă. Statisticile spun, o dată la fiecare zece ani, că o parte mare din populație dispare, pleacă.


Tu ai deja o amprentă personală ca scenograf. Cauți să îți definești un stil și în regie? Sau te ferești de el?

Nu m-am gândit niciodată să am un stil, dar cu siguranță că el există. Fiecare dintre noi ne punem amprenta asupra lucrurilor pe care le facem. Inevitabil se va naște o identitate vizuală, stilistică, dar nu cred că e ceva ce voi face conștient și nici nu-mi propun. Sunt scenografi care au un stil căruia îi sunt fideli. Eu am încercat să nu recurg la asta. Nu știu cât am reușit, dar cert e că m-am străduit să fiu destul de deschisă, pentru că îmi doream să experimentez, să privesc arta asta din mai multe perspective, să caut în continuare, să nu mă leg de ceva din mine care îmi place și să merg pe un drum previzibil. E foarte ușor să te plafonezi și să te ancorezi într-un stil de lucru repetitiv.


De aceea te-am întrebat cum vezi stilul, ca regizor.

E devreme să spun, fiindcă ăsta este primul proiect într-un teatru de stat, iar celălalt era un spectacol produs de Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Ca scenograf, ești mult mai versatil. Lucrezi cu regizori care au diferite viziuni și dacă ajungi să îi cunoști, te adaptezi în funcție de modul lor de lucru. Într-un anumit fel folosește Radu Afrim spațiul, în alt fel folosește Theodor-Cristian Popescu spațiul, în alt fel Bobi Pricop. E foarte diferit. Ca regizor, rămâi fidel viziunii tale. Ca scenograf, pendulezi între nevoile personale și cele ale regizorului.


Și tu gândești anticipativ când creezi scenografia? Te gândești cum ar folosi ei spațiul?

Da. Dacă nu fac asta, riscăm să rămână un spațiu mort, iar asta îți face ție o defavoare, dar și regizorului. Trebuie să caut ce anume să propun astfel încât spațiul să fie folosit și potențat la cotele lui maxime.

Procesul tău ca scenografă este unul individual?

În 98% din cazuri, da, cel puțin în primă fază. Proiectele în care am lucrat cu regizori care știau foarte clar ce spațiu voiau au fost niște rateuri totale. Și regizoral, și scenografic. Mi se pare mai interesant și ofertant momentul în care ne întâlnim la lucru și creăm spații împreună. Îmi place când ne propunem să explorăm. E plăcut când descoperi un regizor care îți lasă libertatea de a-i propune și se lasă surprins. De multe ori propun lucruri la care regizorul nu s-a gândit. Din fericire, am reușit să-mi câștig libertatea asta în toate proiectele. De obicei, propun una sau mai multe idei de spațiu, iar abia după aceea încep discuțiile legate de ce îl ajută pe regizor, de ce are el nevoie. De cele mai multe ori, regizorii acceptă soluțiile pe care le propun.

Și mai adaugi elemente în timpul repetițiilor? Sau le mai modifici pe cele deja existente?

Nu. Când încep repetițiile, totul e deja gata. Regizorii cu care am lucrat până acum au rămas fideli propunerii inițiale.

Tema acestei ediții a festivalului este „Zona de siguranță”, pe care o putem defini și ca un spațiu care reunește vulnerabilitatea și curajul. Care este zona ta de siguranță în teatru?

Zona mea de siguranță e căutarea. Eu mă simt foarte bine cu zona de căutare și de experimentare. Și ca scenografă, și ca regizoare. Mă simt confortabil cu nesiguranța, cu incertitudinea. Și vreau să mă simt din ce în ce mai confortabil cu a fi fidelă nevoilor mele artistice. Cu cât mai puține compromisuri, dacă se poate. Nu trebuie să servești publicul, să te mulezi după el, fiindcă oricum nu îl alegi, nu știi niciodată cine e în sală. Dacă stai să creezi mereu cu ochii spre public, nu cred că ajungi nicăieri. E doar o iluzie să crezi că poți să-i mulțumești pe toți.

––––––––––––––

aici. melancolia

text: Daniel Chirilă
regie și scenografie: Irina Moscu
lighting design, sound design, video design: Cristian Niculescu
coregrafie: Daniel Pop
asistentă scenografie: Mădălina Sandu

cu: Elena Popa, Corina Grigoraș, Loredana Grigoriu, Nora Covali, Cătălina Eșanu, Cristina Ciulei, Mălina Moraru, Valentin Florea, Paul-Ovidiu Cosovanu, Emanuel Becheru, Mircea Postelnicu, Florin Hrițcu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Dan Grigoraș

regizor tehnic: Cristian Ionescu

aici. melancolia este memoria senzațiilor și amintirilor unui oraș din secolul XXI. o piatră. o piatră care începe să comunice direct cu puținii oameni rămași în interiorul orașului. un stick distopic cu ajutorul căruia vom descoperi la un moment dat cum anume erau ridicate, trăite și blamate orașele acestui secol, din acest colț de lume. un oraș ca un întreg. un oraș modificat continuu de istorie și societate. un obiect în mijlocul haosului, care ocrotește speranța regenerării.

Spectacolul face parte din proiectul UNLOCK THE CITY, finanțat prin Programul Europa Creativă 2021-2027. Acest proiect este dezvoltat de o rețea internațională de teatre, academii și universități, care creează un context de reflecție asupra modului în care artele performative, asociate cu cercetarea științifică, pot contribui la regândirea peisajului din orașele postpandemice.

Pe parcursul a 3 ani, 4 orașe (Anvers, Barcelona, Milano, Piatra Neamț) vor fi implicate într-un amplu program care cuprinde activități de cercetare, cursuri educaționale și crearea a 12 producții teatrale semnate de către 10 artiști europeni, invitați să examineze conceptul de „limită” în context urban. Partenerii proiectului sunt: Piccolo Teatro di Milano – Teatro D’europa (Milano, Italia), Teatre Lliure (Barcelona, Spania), Teatrul Tineretului (Piatra Neamț, România), Toneelhuis (Antwerpen/Anvers, Belgia), The Academy of Performing Arts in Prague (Praga, Cehia), Østfold University College – Norwegian Theatre Academy (Fredrikstad, Norvegia), Politecnico di Milano (Milano, Italia).

Cele trei spectacolele produse de Teatrul Tineretului Piatra Neamț în cadrul proiectului sunt semnate de artiștii: Irina Moscu, Bogdan Zamfir, Daniel Chirilă.

Credits foto: Marius Șumlea (fotografii) și Teatrul Tineretului (poster)

Categorii:
Carla Oncescu
Carla Oncescu

Cele mai noi articole

C Read More

Artă vizualăaprilie 6, 2024

Ca tânăr, ai nevoie de curiozitatea și curajul de a vedea cât mai multe cu cât mai puțin

Cine sunt? Mă numesc Matei Rădulescu, am 22 de ani și sunt proaspăt absolvent de Grafică în cadrul Universității Naționale de Arte din București, studii […]

S Read More

Filmmartie 27, 2024

Sărmane Oscar-uri

Cum se face că scriu mereu în perioada decernării premiilor, chiar dacă nu pot spune că acestea îmi captează interesul? Mai au oare relevanță aceste […]

C Read More

Teatrufebruarie 26, 2024

Copii în haine de adulți – SF (SUPER FRAGIL) la Teatrul Excelsior

Mi se întâmplă rar ca la finalul unui spectacol să mă ridic în picioare la aplauze, gândindu-mă „Mai vreau. De ce s-a terminat?”. Trăiesc însă […]

A Read More

Spotlightfebruarie 23, 2024

A discuta sau a nu discuta? Bujor la Teatru Dramatic Fani Tardini Galați

Aceasta-i întrebarea pe care o ridică spectacolul Bujor, regizat de Leta Popescu la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, în cadrul PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie