În cadrul ediției cu numărul 34 a Festivalului de Teatru Piatra Neamț, am stat de vorbă cu Cristina Giurgea, regizoarea spectacolului „Băgău” (Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova).
Care a fost impresia ta despre romanul „Băgău” atunci când l-ai citit pentru prima oară?
Cartea mi-a fost recomandată de un bun prieten de-ai mei, Ștefan Baghiu. El mi-a recomandat o listă întreagă de cărți, cu scopul de a mă încuraja să citesc literatură română contemporană. Prima oară când am citit „Băgău”, mi s-a părut juicy. Îmi aduc aminte că am citit-o pe nerăsuflate, în vreo două zile. Chiar din momentul în care am citit-o m-am gândit la o dramatizare, doar că nu am urgentat procesul atunci.
Ce s-a schimbat la a două lectură, după mulți ani?
Concursul Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova (n.r. Tineri regizori, tineri scenografi români) are un specific – cel puțin în ediția pe care am câștigat-o eu. Cei care aplică trebuie să propună un text care aparține literaturii române din ultimii douăzeci de ani, așa că de-abia acum am simțit că este momentul potrivit să mă întorc la cartea asta. Am recitit-o în primul rând ca să văd dacă este ceva care încă mă mai interesează.
De ce ai te-ai oprit la acest roman? Ce te-a atras la el, pentru a-l transforma într-un spectacol?
Recitind cartea, mi-am dat seama că vreau să o văd pe scenă și că mi se pare super dramatizabilă – senzație pe care nu am avut-o la prima lectură. Poate m-am maturizat eu sau poate am citit-o cu alți ochi. În plus, m-am identificat foarte intim cu personajul Andreea și cred că asta m-a convins.
Cum a fost procesul de dramatizare? Ce ai urmărit când ai citit romanul?
Sunt multe secvențe care nu au rămas în dramatizare. Inițial, eu voiam să construiesc o lume a protagonistei, populată de alte elemente. Pe parcurs, mi-am dat seama că varianta asta n-o să fie foarte ofertantă, așa că am redescoperit în roman tot felul de scene de carte uitasem, care puteau foarte bine să fie scene dintr-un spectacol. Astfel, aș zice că sunt două dramatizări într-una. Există firul roșu, al protagonistei, amestecat cu relația ei cu Marius, care, în comparație cu romanul, este ușor diferită.
În ce sens este diferită?
Romanul nu este atât de vehement în a susține că bărbatul este Marius. Povestea lasă loc cititorului să înțeleagă că orice băiat de care protagonista se îndrăgostește poate fi Marius. Sau, dimpotrivă, că niciunul dintre ei nu e Marius.
Iar celălalt fir al poveștii este cel al fetelor. Am încercat să le urmăresc pe amândouă, deși am avut foarte puțin timp de lucru cu actrițele. Am făcut un casting care a urmărit mai degrabă personalitatea, în locul vârstei sau a tipologiei. Astfel că personajele s-au transformat foarte mult și în urma castingului. Actrițele au adus foarte multă culoare personajelor. Un exemplu concret este personajul Ralucăi Păun, Cătălina. În roman, el este specificat doar în trecere, iar scenele pe care l-ați văzut în spectacol sunt, de fapt, scrise de mine și de Raluca pe baza situațiilor care există în roman.
Ce știai dinainte despre subiectul muncii sexuale? Ai avut nevoie de documentare?
Nu m-a interesat să fac o documentare care să consta în căutarea pe internet, spre exemplu. Narațiuni de acest tip, care se documenteze ce se întâmpla în perioada respectivă, existau deja. Știam destul de multe lucruri despre subiect fiindcă am cunoscut oameni care au lucrat în acest domeniu. Inclusiv în familia mea a fost o mare tragedie în momentul în care tatăl meu a sunat la o astfel de linie erotică. Atunci cred că am aflat prima oară despre liniile erotice. Aparent, în epoca respectivă era foarte frecvent ca o familie să pățească o astfel de dramă, căci costurile pentru apel erau imense. În familia noastră, factura respectivă a reprezentat, pentru o lungă perioadă, un subiect tragic de conversație. De altfel, am mai cunoscut persoane care au făcut videochat, deci știam și dinamica în care funcționează și ce presupune o astfel de muncă. În plus, am avut norocul să întâlnesc și o actriță care a lucrat în domeniu și care a fost foarte generoasă în a ne povesti experiențele ei intime, personale. Asta ne-a apropiat foarte tare de lumea respectivă, pentru că nu mai era vorba despre „altcineva”, ci despre colega noastră. Prin empatie, ne-a fost mai ușor să facem un lucru serios. Mai ales că tendința oamenilor, cel puțin la început, atunci când citesc o poveste care este departe de ei, cred că este să aibă o atitudine morală. Lucrul cel mai important pe care am vrut să îl evit în acest spectacol a fost ca reacția publicului să fie de tipul „Săracele fete!”. Nu cred că este rolul nostru să punem etichete de acest gen.
La discuția cu publicul de după spectacol, ziceai că sunt fete care ajung și fete care aleg să fie lucrătoare sexuale. Te-ai gândit care e background-ul personajelor din spectacol?
Sigur. Am optat împreună cu fiecare actriță pentru personajul ei, alegând ce era mai ofertant de adus pe scenă. Acesta nu a fost focus-ul nostru, dar bineînțeles că am făcut o micro-biografie cu fiecare. În fiecare discuție s-a pus o serie de probleme: dacă la mijloc e vorba de plăcere, dacă există un punct în care această muncă ajunge să fie plăcere, dacă reprezintă doar un beneficiu financiar, dacă știu personajele din jur.
Personajele fac parte dintr-o lume post-comunistă dezechilibrată, unde era mult desfrâu. Ce mai regăsești din asta acum?
Boom-ul cu liniile erotice s-a întâmplat la finalul anilor ‘90 spre începutul anilor 2000. Nu cred că diferă foarte mult modalitățile actuale de muncă sexuală – de aceea e deopotrivă îngrijorător și valabil spectacolul. Cred că oamenii vin la spectacol tocmai din acest motiv. Eu am profitat de faptul că acțiunea se întâmplă în trecut, pentru că asta îmi conferă distanță, dar problema pe care o ridică spectacolul, singurătatea, de ambele părți (ale telefonului), există în continuare. Acum, mai mult ca niciodată, există o nevoie aprigă de conexiune. Fetele care au lucrat în domeniu ne-au povestit că în cazuri foarte rare clienții aveau nevoie să își satisfacă dorințele sexuale. Cei mai mulți erau oameni singuri care sunau să poarte conversații. Desigur, există satisfacție la nivel superficial, dar lucrurile sunt mult mai profunde de atât.
Am remarcat în spectacol diverse elemente – scrisoarea, apelul, visele, amintirile – care presupun interacțiune exclusiv la distanță. Ce te-a interesat la acest subiect?
N-am vrut ca bărbații să fie prezenți. Am evitat pe cât posibil acest lucru, pentru că în roman noi nu vedem perspectiva fetelor. Narațiunea este în sens invers – din partea clientului. Astfel, am vrut să mut accentul de pe bărbați și am evitat să mai zic încă odată ceea ce deja a fost spus în alte narațiuni.
La discuția cu publicul ai spus că ați avut puțin timp de repetiție. Cum ai reușit, într-un timp scurt, să apropii echipa de acest univers?
Am avut noroc cu castingul. Fetele au sărit cu capul înainte și nu a fost multă muncă de convingere. La casting, le-am întrebat foarte sincer dacă le interesează subiectul și dacă sunt dispuse să vorbească despre el pe scenă. A fost foarte important pentru mine ca actorii să se simtă de la început confortabil, inclusiv cu limbajul (n.r. explicit al textului). Oamenii au văzut că focus-ul spectacolului nu este limbajul licențios, așa că procesul a funcționat destul de ușor. Totul a fost foarte transparent de la început și nu a fost vreun moment în repetiții în care a trebuit să conving oamenii de ceva.
De ce ai ales sa păstrezi cartea „Băgău” ca element scenografic propriu-zis și recurent în spectacol?
Știam sigur că vreau să validez statement-ul feminist pe care îl are romanul. Au fost câteva lucruri din roman care nu aveau nicio posibilitate să fie integrate în povestea dramatizării, dar pe care am vrut neapărat să le păstrez. După mai multe discuții, am ajuns la concluzia că cea mai bună soluție este cea mai simplă – să facem acest lucru în mod declarat. Ideea de a păstra cartea în scenă a venit de la una dintre actrițe, Alina Mangra, în timpul repetițiilor, iar eu m-am lăsat convinsă să construim momente în care rupem spectacolul și facem o micro-lectură. Un exemplu este pasajul din roman care vorbește despre mentalitatea abjectă a românului, pe care am vrut să îl introducem în spectacol cu orice preț, iar asta a fost soluția teatrală să-l aducem pe scenă.
Tema acestei ediții a festivalului este „Zona de siguranță”. Care este zona ta de siguranță în teatru?
Cred că zona mea de siguranță este să creez o zona de siguranță pentru alții. Asta este ceva ce pot și știu să fac în meseria mea.
„Băgău”
Cu: Iulia Colan, Edith Mag, Alina Mangra, Anca Maria Ilinca, Monica Ardeleanu, Costinela Ungureanu, Raluca Păun, Claudiu Mihail, Cătălin Vieru, Ştefan Cepoi, George Albert Costea, Vlad Udrescu
După: Ioana Bradea
Regia: Cristina Giurgea
Scenografia: Ioana Ungureanu
Asistentă de regie: Gabriela Oprescu
Light design: Doru Ispas
Lumini: Alina Mitrache
Sunet: Emy Guran, Dan Feneșan
Regia tehnică: Mihai Manea
Spectacolul are la bază romanul celebru al Ioanei Bradea, cu același titlu, apărut în 2004, despre un fenomen social care a marcat România anilor ’90, dar care se regăsește și azi: afacerea liniilor erotice. În lumea capitalismului original al acelor ani, tânăra Andreea dă măsura contrastului: scrie poezii și lucrează la linia erotică, ascultă frust vocile a sute de bărbați, dar suferă ingenuu după unul singur. Spectacolul recuperează o epocă spumoasă și argotică și ne adresează o problemă de conotare a erotismului telefonic (sau de tip videochat, azi): cine domină pe cine, care sunt costurile psihice ale acestui tip de afacere, atât pentru lucrătoare cât și pentru clienți? Între scrisori tandre și înjurături, putere și umilință, montarea sugerează cum cererea și oferta, bărbații și femeile, învingătorii și învinșii sunt tot atâtea forțe care coexistă în noi
