În cadrul ediției cu numărul 34 a Festivalului de Teatru Piatra Neamț, am stat de vorbă cu Dragoș Alexandru Mușoiu, regizorul spectacolului muzical „Visul” (produs de Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca).
Care a fost motivația ta, pe lângă cea artistică, de a intra în acest proiect care susține inclusiv un demers social?
Cu aproximativ un an înainte de a începe acest proiect, am făcut un spectacol muzical despre fenomenul bullying în liceu (n.r. spectacolul „Dac-ar avea gură”), alături de Alexa Băcanu, dramaturga ambelor spectacole, și de Adonis Tanța, care joacă în Visul și care se ocupă de coordonarea muzicală. Ne-am dorit să creăm un musical 100% autohton, fiindcă există foarte puține exemple de acest gen în istoria musical-ului românesc. La scurt timp după acest proiect pe care l-am considerat un prim exercițiu, Alexa ne-a convocat pentru a ne propune următorul pas în demersul nostru: acest musical despre abuzul în școlile de teatru. Desigur, ideea a venit în urma discuțiilor care se purtau de ceva vreme deja în curtea Reactorului, sau în alte contexte informale, despre ce se întâmplă de fapt în acest mediu universitar. De exemplu, anul trecut s-au împlinit zece ani de când eu am terminat facultatea și cu această ocazie am vorbit cu foștii mei colegi și am încercat să reanalizăm ce s-a întâmplat în anii noștri de studiu. Ne-am dat seama că este vorba de o mentalitate a profesorilor, care nu ne-a ajutat pe toți să mergem mai departe, deși ea se voia a fi un fel de antrenament militar, care trebuia să ne pregătească pentru meserie. În fapt, meseria a fost mai blândă decât anunța școala că va fi. Așadar, am vrut să vorbesc despre asta și nu m-a interesat senzaționalul. Eu am pledat pentru o reprezentare cât mai echilibrată a lucrurilor, inclusiv în perioada de scriere a textului. Nu am vrut să fie vorba despre cazuri punctuale, ci despre o mentalitate generală. Am încercat să ficționalizăm această poveste cu un profesor și cu o clasă pe care o coordonează, un exemplu care să reprezinte suma mai multor profesori și mai multor clase.
Știu că tu ai mai lucrat cu echipa de la Reactor de creație și experiment. Cum este pentru un regizor invitat întâlnirea cu o trupă care are un stil bine definit? În plus, de data aceasta ai lucrat și cu studenții de la Facultatea de Teatru a UBB.
Aș merge oricând la drum cu Reactor. Deja avem o relație de lungă durată, știu că nu mi-e frică să mă alătur lor în orice fel de demers, indiferent de reușita spectacolului. Cred că acest stil al Reactorului este suma unor factori foarte concreți – dimensiunea sălii, resursele disponibile, etc. Cred că toate aceste lucruri ajung să dicteze o estetică. Eu am ajuns să lucrez la Reactor la propunerea Letei Popescu, care colaborează des cu ei. După premiera acelui prim spectacol pe care l-am lucrat acolo, Leta m-a sunat și mi-a spus „Mușoiu, eu te-am chemat la Reactor ca să mai variem puțin estetica și tu ce ai făcut?”. Față de acel moment, nu cred că Reactorul mai este acum în punctul în care toate spectacolele seamănă între ele, fiindcă acum resursele sunt mai variate și au început să fie invitați din ce în ce mai mulți artiști diferiți. În plus, cred că și interesul echipei s-a dus în mai multe părți. Spre exemplu, simplul fapt că s-a făcut un musical la Reactor a însemnat mult pentru mine și pentru proiect.
Cât despre actori, eu lucrasem înainte doar cu trei dintre cei care joacă acum în „Visul”. Pentru acest proiect au contat foarte mult aptitudinile muzicale ale celor implicați. Mi-am dat seama din experiența anterioară că dacă ei nu cântă deja la un nivel foarte bun, nu poți, în cele șase săptămâni pe care ți le pune la dispoziție AFCN-ul, să antrenezi vocal niște oameni, să se învețe și muzica și să ridici și spectacolul. În plus, a contat enorm ideea de a aduce studenți care să participe la proiect. Asta s-a întâmplat, în primul rând, deoarece clasa studenților prezenți în spectacol a reușit să înlăture în anul întâi un personaj nociv din facultatea de teatru de la Cluj – factor care a inspirat demersul nostru artistic. Întâmplător, această clasă are mulți studenți cu aptitudini vocale foarte bune. Noi aveam frica faptului că ei sunt anul întâi, că nu au experiență. Am fost surprinși când i-am văzut că au ridicat ritmul de lucru și energia la repetiții. Lucrul cu ei ne-a obligat să ne gândim un pic mai bine la atitudinea noastră în lucru. Ar fi fost tragicomic ca ei să aibă parte de o experiență traumatică, în repetițiile pentru un spectacol despre abuz. Am vrut ca ei să se simtă protejați și în siguranță, dar n-a fost nevoie de un efort pentru asta. Doru Taloș (n.r. actor în spectacol și co-fondatorul Reactor de creație și experiment) este și în viața reală profesorul de la clasă al studenților din spectacol, deci există această dublă relație. Deși nu era responsabilitatea lui Doru să-i protejeze în cadrul acestui spectacol, am observat că el o făcea și că, în prima etapă, ei se simțeau în confort fiindcă Doru era acolo. În plus, Reactorul impune, oricum, niște norme de lucru. La orice primă întâlnire dintr-un proiect, unul dintre oamenii locului citește un set de reguli de foarte bun simț echipei. Sunt lucruri pe care le știm cu toții, dar faptul că le auzim spuse din nou, ne face să ne amintim de ele mai des. Cred că e un pas important pentru igiena proiectului.
La discuția cu publicul de după spectacol, s-a menționat că, deși e un spectacol făcut cu o distribuție foarte mare într-un spațiu limitat ca întindere, toți actorii s-au văzut foarte bine. Cum ai încercat tu, ca regizor, să-i faci pe toți să aibă un rol substanțial pe scenă?
Fiindcă tot vorbeam de specificul Reactorului, o trăsătură specifică spațiului este că, în spectacole, partiturile actorilor sunt aproape egale. Asta vine, desigur, și din dramaturgia care s-a practicat acolo. Ei nu joacă personaje. Sunt voci narative, instanțe performative. Nu mai există ierarhia de tip rol principal – rol secundar. Am fost atent ca fiecare om să fie necesar pe scenă. E foarte complicat să programezi un spectacol independent cu 14 actori. De aceea, m-am asigurat de importanța fiecărui actor pe scenă. În plus, textul ne-a ajutat. Spre exemplu, corul, care ar putea părea mai puțin important într-o distribuție, este, de fapt, elementul care susține întreaga construcție dramaturgică. Actorii care fac parte din cor nu ies din scenă timp de două ore. I-am vrut acolo pe toți fiindcă aveam nevoie de ei și am vrut să-i punem în valoare pe fiecare în parte.
Un aspect important al spectacolului este muzica. Cum a fost să colaborezi cu atât de mulți compozitori diferiți și să îi aduci la un numitor comun în produsul final?
În „Visul”, am lucrat cu 11 compozitori în total. Am împărțit toate melodiile din spectacol între ei. Nu știam exact ce să-i zic fiecăruia, astfel încât compoziția muzicală finală să fie omogenă. S-a întâmplat, de exemplu, să avem un monolog de furie, iar aria muzicală care îl acompania să fie foarte lirică. Fiecare compozitor avea alte nevoi de la mine, iar eu a trebuit să mă ghidez constant după faptul că muzica trebuie să susțină textul. Trebuia să țin cont de mai multe lucruri și încercam să mă plasez pe graficul emoțional al fiecărei scene. A fost foarte greu, dar mi-a plăcut enorm. Aș mai lucra oricând cu oricare dintre ei. Muzicienii au fost profesioniști și foarte prompți. Cu toții au fost foarte deschiși să accepte această provocare în care ești forțat să lucrezi într-un timp foarte scurt, să creezi fără să ai imaginea întregului.
Cum ai integrat cursiv melodiile prin text? Cum le-ai gândit fără ca ele să dubleze scenele?
Prima varianta în care am lucrat a fost cea de musical sung-through: totul era cântat și nicio replică nu era vorbită. Apoi ne-am dat seama că e foarte de greu să susținem asta timp de două ore. La un moment dat, oamenii nu mai ascultau muzica – ea devenise monotonă pentru că rula încontinuu. Alexa nu a scris punctual în text ce replici trebuie cântate și ce replici nu. Eu mi-am făcut o structură, pe care am confirmat-o cu Alexa, prin care am contabilizat care e materialul de lucru. Muzica îți dă o disciplină pe care ți-o mai dă, poate, sportul. E foarte concret ceea ce ai de făcut și îți ordonează mult lucrurile. Asta a ajutat.
Cum ai gândit personajul corului și ipostazele lui? Ideea ca el să fie format din studenți a pornit de la text?
Corul e foarte important într-un musical. Ne-am dat seama de asta în proiectul anterior. Alexa scrie foarte stratificat și, la un moment dat, era greu să separ straturile între ele atunci când aceiași cinci oameni sunt personaje, cor și meta-cor în același timp. Și în spectacolul „Visul”, ei uneori sunt cor, alteori nu. Ne-am putut juca cu ieșirea din convenție. Am vrut să dăm senzația unei clase reale. De exemplu, corul schimbă tabăra destul de des – uneori susține studenții, alteori este de partea profesorului, deci nu își păstrează aceeași ipostază cap-coadă.
Au existat reacții din partea studenților la Teatru care au văzut spectacolul?
La Cluj, la București și la Târgu Mureș, spectacolul a fost urmat de discuții destul de lungi și complexe cu publicul. Ce a lipsit și cred că mi-aș fi dorit să existe este reacția adversă. Mi-aș fi dorit să existe oameni care să zică că nu e adevărat ce spunem noi în spectacol. Cred că ar fi fost mai interesant să existe o contradicție. De asemenea, pentru studenți, cred că e mult mai greu să conștientizeze în timp real ce se întâmplă cu ei. Au nevoie de puțină distanță ca să înțeleagă ce li se întâmplă. Cele mai interesante feedback-uri la spectacol au venit de la oameni care au terminat de mai mulți ani Facultatea de Teatru și care au avut timp să-și reevalueze experiența și să-și redefinească relația cu școala.
Uite, știu din proprie experiență că sunt lucruri care mie mi-au plăcut enorm atunci când s-au întâmplat, în studenție, dar față de care mă raportez diferit acum. De exemplu, faptul că profesorii din școală ne țineau la vizionări înainte de examen până la cinci dimineața și uneori țipau la noi. Mi se părea că e o voluptate, că în sfârșit cunosc legendele, că trec și eu prin asta. Gândindu-mă retrospectiv la unele dintre experiențele astea, mi se par oribile.
Totodată, noi ne întrebăm dacă este un spectacol adresat exclusiv breslei sau dacă cineva care nu aparține lumii noastre poate să rezoneze cu povestea. La Cluj, spectacolul e sold-out mereu și cred că s-a epuizat demult publicul breslei. Așa că m-am bucurat foarte tare că, la o discuție, un băiat ne-a povestit că, pentru el, spectacolul a fost despre relația lui cu instructorul de la școala de șoferi. Mi-am dat seama că, de fapt, spectacolul poate fi pentru orice om care a trecut printr-o școală sau a avut un raport de putere cu un fel de mentor, indiferent de domeniu.
Tema acestei ediții a festivalului este „Zona de siguranță”, temă pe care a abordat-o și echipa Reactorului recent. Sunt curioasă care este zona ta de siguranță în teatru.
Zona mea de siguranță este orice zonă în care nu sunt nevoit să joc rolul de regizor, așa cum mi s-a spus că trebuie să fie el. Eu am crescut în școală cu ideea că regizorul trebuie să fie un torționar, că actorii sunt niște fiare, că trebuie să ai răspuns la orice întrebare mereu, fiindcă altfel lumea își pierde încrederea. Ne imaginam această viitoare luptă din care nu puteam scăpa decât dacă urma să fim foarte duri. Cred că, din această cauză, foarte mulți regizori se formează în acest sens. Ei se pregătesc să preîntâmpine acest lucru. Mi s-a spus constant că eu n-o să fac meseria asta, că sunt prea moale. Am avut noroc când am început să lucrez că am dat de niște medii sigure, în care nu a trebuit să joc un rol și în care oamenii apreciau onestitatea. Pentru mine, orice mediu în care pot să fiu sincer și autentic este o zonă de siguranță.
Totuși, aș vrea să adaug că nu cred că asta este o practică generală. Sunt sigur că în școlile de teatru există oameni care își fac meseria bine și studenți norocoși care reușesc să nu se întâlnească cu astfel de situații. Totuși, faptul că în toate școlile există exemple negative, mi se pare că semnalează o problemă despre care trebuie să vorbim. Trebuie să vorbim despre limitele relațiilor student-profesor. Îmi pun constant întrebări despre asta. Ce poți să faci cu niște copii de 19 ani sub pretextul că faci artă? Până unde poți să te duci cu fantezia ta de maestru?
Text: Alexa Băcanu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Sergiu Diță
Pregătire muzicală: Adonis Tanța
Muzica: Max Anchidin, Renata Burcă, Magor Bocsárdi, Csaba Boros, Tibor Cári, Radu Dogaru, Ada Milea, Adrian Piciorea, Corina Sucarov, Peter Visky, Compozitor anonim
Sunet și lumini: Cătălin Filip
Sonorizare: Radu Boancă
Distribuția: Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța
Spectacolul conține fragmente din: „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, traducerea Ștefan Octavian Iosif
Subiect: putere & educație
Gen: musical
Atmosferă: ambiguă
O clasă de actorie se pregătește de spectacolul-examen, „Visul unei nopți de vară”. Școala e plină de zvonuri, repetițiile de revelații și nopțile de neliniște. Limitele dintre teatru și viață, dintre școală și viață personală, dintre normal și anormal se contopesc și dispar.
Spectacolul a fost creat în cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, care are ca temă de cercetare abuzurile de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic.
Credit foto: Marius Șumlea (fotografii) și Teatrul Tineretului (poster)
