Am tot tras cu ochiul la Super de la ediția trecută, la care din cine știe ce motive misterioase n-am ajuns, așa că m-am decis ca de data aceasta să nu mai ratez festivalul, și chiar am încercat să fiu mai mult decât un spectator, să mă implic cumva. Între timp am reușit să devin ambasador și apoi să am un film în competiție, ceea ce m-a făcut să aștept cu și mai mare nerăbdare cele patru zile de festival de anul acesta.
Știam deja că ce urma să se întâmple avea să fie literalmente super pentru oricare din spectatori, dar faptul că am participat a îmbunătățit experiența asta de zece ori, deși nu credeam că e posibil. Și încă mă îndoiam oarecum de asta când am ajuns la gară întâmpinată de o ploaie torențială, care nu își avea loc în scenariul pe care mi-l închipuisem. Dar odată ce-am ajuns la hostel și ne-am întâlnit cu ceilalți regizori și ambasadori sosiți din țară (și nu numai!) și am dat oficial startul festivalului, între noi s-a lăsat pacea și lipsa de griji pe care mă așteptam să le găsesc, iar ciorapii murdari de noroi au devenit doar un alt accesoriu. Iar hainele ude și proiecțiile de la ora 18 erau singurele constante în seria de evenimente care au urmat – super – voluntarul care a avut grijă să o ducem bine, petrecerea pierdută căutând supermarket-uri, petrecerea reușită la care am plătit cu bani de hârtie, gps-ul pornit non-stop, ochelarii de soare la 3 dimineața, scriitoarea care sforăia în patul de alături, și prietenii găsiți și regăsiți.
Dacă în timpul liber ne găseam spontan fericirea și distracția, la evenimentele din cadrul festivalului ne erau asigurate. Și a început odată cu expoziția Shame, unde am fost surprinsă de varietatea lucrărilor expuse – de la fotografii și desene la sculpturi, instalații, și chiar o cameră întreagă transformată într-o poveste vizuală și auditivă tematică. Iar încăperile labirintice creau atmosfera perfectă pentru reflecție asupra rușinii, surprinsă în atâtea ipostaze de atâția adolescenți. Vineri și sâmbătă au fost proiectate filmele din competiția internațională și cea națională, fiecare având două calupuri. Ambele competiții au fost strânse, filmele fiind dezbătute intens în pauza dintre proiecții, la finalul cărora s-a organizat o sesiune de Q&A.
O parte din filme au fost prezentate aici, dar sunt și câteva care m-au impresionat personal și țin să le menționez, cum ar fi Summer Citrus (r. Nico Fulton Lavachek), o poveste colorată care m-a dus cu gândul la desenele animate după care muream când eram mică, sau Escape from the Zoo (r. Alexandre Juruena), o animație stop motion care m-a amuzat și încântat în același timp. Ambele au elemente comice, poate naive, dar chiar ceva din inocența asta m-a făcut să le îndrăgesc în detrimentul poveștilor mai complexe, cu teme mai serioase. Însă o combinație între aceste elemente a fost Hollywood Sucks (r. Funmi Adetola), câștigătorul mențiunii juriului, o poveste cu personaje Lego în care un tânăr regizor este forțat să își schimbe ideea pentru a îndeplini standardele hollywoodiene stereotipice, iar producătorul este comparat în mod ironic cu un villain. Marele premiu a fost însă obținut de Bright and Early (r. Emma Siegel), în care sentimentele au fost transmise cu atâta acuratețe, încât m-am simțit de parcă stăteam și eu altături de protagoniste, ascultându-le discuția.
Din competiția națională, Cina (r. Lucian Bădărău, Fabian Buță) m-a surprins și intrigat la vederea personajelor din carton care au reușit cu succes să surprindă ideea de neliniște și groază pe care o poți simți chiar și în cele mai banale momente, cum ar fi o cină cu părinții prietenei tale. Prezența elementelor suprarealiste este însă și mai conturată în Se poate viziona în mod portret (r. Ștefan Iordache), un colaj care se joacă cu conceptul timpului, prezent prin cele 6 minute de montaj și totuși absent din perspectiva personajului a cărui însăși existență este incertă. Marele câștigător a fost Descărcat (r. Bogdan Iancu, Iustin Frujină), în care portretul psihologic al unui adolescent este realizat prin tăcere și joc actoricesc, liniștea și neliniștea îmbinându-se treptat până în punctul culminant șocant. Un alt favorit de-al meu a fost Christmas of `95 (r. Vlad Acatincăi), câștigătorul uneia dintre mențiuni, un tribut adus desenelor animate clasice, prezentând însă o poveste originală despre călătoria în timp, păstrând însă comicul tipic unei astfel de animații.
Anul acesta în programul festivalului s-au strecurat și două evenimente în premieră. Regizorilor participanți li s-a oferit o sesiune de feedback cu jurații, un lucru extrem de benefic și util pentru orice adolescent interesat de film, în timp ce viitorilor posibili participanți li s-a oferit șansa de a câștiga finanțare pentru un film prin Super Pitch. Sunt sigură că atât festivalul, cât și participanții vor avea mult de câștigat de pe urma acestor două noi proiecte, care sper să devină o tradiție a festivalului.
După un week-end atât de plin, aproape că simt că am revenit la realitate, deși toată experiența a fost cât se poate de reală. În timp ce nostalgia și sentimentele încurcate aferente plecării de la festival încep să se risipească, nu pot decât să aștept cu și mai mare nerăbdare ediția de anul viitor. Și, ca să fac un rezumat, voi folosi glumița care de-acum încolo mă va duce cu gândul la fericirea de la festival: ”A fost super”.
Fotografie de copertă: Pavel Dumitrescu
