Stop the clock.
Pe 25 ianuarie 1996, Jonathan Larson moare la 35 de ani. În aceeași zi, are loc premiera primului său musical de pe Broadway.
Pe 10 noiembrie 2021, se lansează filmul Tick, tick…boom!. E bazat pe musical-ul cu același nume, scris de Jonathan Larson imediat după ce i-a fost respinsă munca de opt ani de zile, și durează două ore.
E ianuarie 2022 și mai e o lună până la primul meu examen de regie. Îmi iubesc examenul și îi iubesc și personajul. După ce comand un dulap pentru examen, dau play la Tick, tick…boom!. Și plâng două ore.
Take time out.
Am vrut să-mi notez atunci de ce mi se pare important ce am văzut, dar n-am știut ce să scriu. Am ascultat soundtrack-ul timp de câteva luni. Și am citit comentariile. Dincolo de orice, era o bucurie foarte mare că ceva de care nu multă lume știa a fost, în sfârșit, scos la lumină.
M-am gândit că am nevoie să văd mulți oameni la un loc care se bucură de ceva mare.
Before you lose the boat.
În ianuarie 2023, nu îmi mai dau examenul. În drum spre casă, ascult melodia din intro și mă gândesc ce început bun.
Mai jos e o declarație de iubire pentru musical-ul Tick, tick…boom! și pentru filmul care l-a scos la lumină. Și încercarea mea de a scrie ce n-am știut să scriu acum doi ani.
Until, all at once…
Cred că musical-ul e cea mai eficientă metodă de comunicare din sfera artelor performative. Și cred că există un anumit tip de subestimare a sa, foarte pregnantă, care s-a clădit în ultimele decenii pe un elitism cultural care, dacă nu e dăunător, ar trebui cel puțin să fie chestionat. Spun un anumit tip, pentru că se întâlnește mai degrabă printre creatori sau în rândul publicului „avizat”, decât la publicul larg. Cred că o parte din perspectiva asta vine din senzația că formula de musical e întotdeauna aceeași – toate arată la fel și atunci nu mai e nimic de spus prin ele. Dar o formulă e un principiu și nu dictează, de fapt, nici forma, nici conținutul. Și până în ziua de azi, nu e nicio altă formulă care a ajuns mai bine la public decât asta. Și cred că e important să ne gândim la aspectul ăsta într-un moment în care direcția spre care se îndreaptă artele e cel puțin incertă.
Un mare merit pe care îl are producția Tick, tick…boom! este că echipa sa a ales să se bazeze, într-un film biografic, pe partea mai puțin cunoscută din cariera protagonistului. Și că așa a ajuns la oameni un exemplu de cum ar putea arăta un musical, de câtă forță poate să ofere oricărei povești chiar și făcut complet neconvențional, un exemplu care ar fi rămas altfel îngropat acolo unde și-a avut unica reprezentație, undeva într-o sală atelier din New York.
Jonathan Larson a fost și este cunoscut în principal pentru musical-ul Rent, care a fost un mega hit și a rulat timp de doisprezece ani, ajungând, la acel moment, al nouălea cel mai jucat spectacol din istoria Broadway. A fost primul lui musical care a ajuns pe Broadway, la șase ani după o încercare eșuată la care lucrase opt ani. A fost și ultimul. Are o poveste puternică în spate, toată lumea a reținut noaptea premierei ca ziua morții lui, a fost și sărbătoare și doliu, a rămas în memoria colectivă ca succesul de care el nu a aflat niciodată. Pe lângă asta, subiectul a fost în sine o premieră, Rent e o poveste a victimelor crizei SIDA, a fost prima reprezentare solidă a comunității queer în spațiul de musical mainstream. Procesul de lucru a fost lung și concentrat, era suficient material ca să faci un film biografic. Totuși, filmul nu povestește succesul pe care nu l-a trăit, ci încercarea eșuată, despre care el a scris un musical. Înainte să se apuce de Rent și fără ca măcar să plece de la gândul că va fi un musical. Era doar el, vorbind despre ce simte, lăsând la o parte gândul la căutări muzicale și ambițiile creative. A fost pauza lui de respiro și s-a numit Tick, tick …boom!. E o poveste simplă, în care Jonathan Larson, înainte să fie cunoscut, vorbește despre săptămâna premergătoare primei prezentări oficiale a unui musical SF numit Superbia, la care lucrase în ultimii opt ani. La finalul aceleiași săptămâni, urmează să împlinească 30 de ani și simte că asta e ultima lui șansă. E despre tot ce își dorește și tot ce nu-i iese. Și, deși e aparent mic și complet personal, are un potențial mult mai mare de a rămâne cu tine decât are Rent.
În primul rând, e adevărat că Tick, tick…boom! nu e chiar un musical, a fost gândit ca cel mult un monolog muzical și versurile sună ca și cum ai citi un jurnal. Implicit, nu are personaje și cred că atunci când s-a mai încercat ulterior un remake (după moartea lui Jonathan Larson) cu personaje, a fost forțat și nepotrivit. E ca și cum ai scrie un sinopsis după un discurs public. A fost făcut să reflecte o singură perspectivă, foarte personală, adică iese în mod evident din tiparul poveste și multe personaje. Și mai ales din tiparul de povestea conduce personajele. Asta e important, pentru că e the thing în majoritatea musical-urilor (pornind din epoca de glorie, după anii ’40), prin care personajele devin niște mijloace care să ducă povestea mai departe, adică plot-ul primează. Lucrul ăsta a dat și o anumită structură a song-urilor și a ordinii lor, care nu se regăsește în Tick, tick…boom!, pentru că e o confesiune, și într-o confesiune nu are cum să primeze plot-ul. E important că el există, dar primează sentimentele stârnite de ceea ce se întâmplă. Și asta duce la o altă formă, care poate fi exploatată în multe direcții, în care personajele conduc povestea.
Partea mai puțin bună la această formă, care, în diverse moduri, pune în centru personalul (spre care tinde cam toată lumea care se folosește de storytelling în prezent), e că nu prea există reguli. Partea bună e că poate fi bazată pe ceva care are câteva reguli foarte clare.
În musical, ce cred că funcționează foarte bine e că e foarte clar rolul fiecărui moment, adică pe lângă etapele clasice ale unei povești, cu început, intrigă, expozițiune, punct culminant și final, cântecele îndeplinesc niște roluri (în I am songs – în care cunoaștem personaje; în I want songs – în care cunoaștem obiectivele; intermezzo-uri, reprize, prolog-epilog – care încadrează etapele). Și, având rolurile bine definite, cred că libertatea e foarte mare.
Tick, tick…boom! se joacă mult cu rolurile cântecelor. Formula clasică e acolo, doar că mai degrabă se folosește de ea decât să o urmeze. Obiectivul fiecărui cântec în economia plot-ului e foarte specific, ceea ce îi oferă originalitate, dar e și funcțional, pentru că pleacă de la mijloace deja consacrate. Spre exemplu, în prima parte (un musical se împarte, de obicei, în două acte) sunt cinci cântece în care este prezentată expozițiunea prin obstacole din viața personală a protagonistului, care se degradează treptat, în timp ce compozitorul e în mijlocul pregătirilor pentru cel mai important reading din cariera lui, și toate au, la bază, același rol. Fiecare dintre cântece e la bază un I want song, fără să dea impresia că acțiunea stă pe loc, pentru că obiectivul care conduce povestea e personal și, cu cât intervin mai multe obstacole, cu atât el arde mai tare. Astfel, pornind de la un rol clasic (care, în mod normal, în începutul poveștii e folosit o singură dată), se dezvoltă și alte roluri. Johnny can’t decide e un I don’t know what I want; melodia Sunday, care prezintă comunitatea de la locul de muncă, pleacă de la un I don’t want; Real life, melodia care face trecerea spre al doilea act și care dă startul unui șir de wake-up calls, exprimă nevoile celor din jurul protagonistului fără să schimbe perspectiva, devenind practic un I want neauzit, rol care oferă o încărcătură foarte mare pentru punctul culminant. Pe lângă asta, cred că cel mai bun exemplu de rol îmbogățit e felul în care se folosește cântecul revelației (unul din cele mai importante componente într-un musical), adică un I am song care apare, de obicei, în punctul culminant, când protagonistul suferă o transformare. În Tick, tick…boom!, el vine după ce se încheie perioada de climax a poveștii și joacă, într-o mare măsură, și rol de epilog. Asta îi dă un dimensiune aparte pentru că nu e nici continuare, nici final – pare un moment în aer, și (lucru care mi se pare foarte important, și greu, de atins) pare justificat că e în aer. Și cred că atunci când reușește asta – poate din cauză că devine confuză convenția și suntem obișnuiți să receptăm un mesaj prin prisma convenției –, e un teren favorabil pentru dezvoltarea unui soi de logică a sentimentelor, care e de fapt baza și împlinirea potențialului comunicării prin artă.
Reacția oamenilor după lansarea filmului a fost foarte concentrată. E adevărat că ea s-a stins, dar tocmai pentru că aprecierea (îndrăznesc să spun colectivă) resimțită atunci nu a fost legată atât de film, cât de calitatea sa de tribut. A fost un tribut excelent pentru că și-a făcut treaba de a arăta publicului exact ceea ce merita atenție. Repet, Rent a fost un mare hit pe Broadway, dar a rămas mai mult într-o legendă a vremurilor, cu un sound puțin forțat și cu un text prea ancorat în anii în care a fost scris ca să poată să funcționeze și în prezent. Un criteriu important de categorisire a audienței e, probabil, știai/nu știai de Rent. În valul de reacții după premieră, mesajul principal al celor care știau a fost că Tick, tick…boom! e, în esență, Rent, dar capabil să dăinuie. Mesajul principal al celor care nu știau a fost o rezonare foarte puternică. Lumea empatiza și se identifica, chiar dacă povestea e extrem de particulară, și, în mod evident, nu putea fi vorba de hrănirea unei nostalgii. Din ambele părți se descoperea un fond comun de bucurie sinceră, pe care dacă-l priveai atunci, părea că se întâmplă ceva important.
Cred că Tick, tick…boom! e unul dintre exemplele care și-au împlinit potențialul de comunicare, în sensul că are puterea să fie mare fără a vorbi despre ceva mare. Și cred că o poveste atât de personală ar fi putut să comunice cu adevărat bine cu publicul doar prin metoda musical-ului. Pentru că se simte enorm cât de mult din poveste e redat prin muzică, adică pare că muzica are mai mult sens decât versurile, pare că notele sunt mai logice decât cuvintele. În transmiterea mesajului nu cântărește formularea lui, el se desprinde dintr-o stare și cred că formula de musical e cea care servește cel mai bine acestui principiu.
Muzica și povestea au funcționat dintotdeauna și la asta se rezumă esența unui musical. Și la încă ceva simplu, dar decisiv – la un specific sonor, un tip de dinamism jucăuș al instrumentelor, o joacă și o bogăție a ritmului, care lasă toată libertatea de compoziție. Cred că marele lui avantaj e că, fiind utilizat de atât de mult timp în cultura pop, oricum l-ai folosi, el va naște o structură dramatică. Adică e mai ușor să spui o poveste. Și el se regăsește în formula musical-ului, ceea ce e foarte ofertant pentru storytelling. Pentru că, repet, o formulă nu e egal formă sau conținut. Am vorbit despre Tick, tick…boom! pentru că mi se pare complet – e și intens, și aerisit, e și creativ și clasic –, dar în primul rând, pentru că e un exemplu de formă diferită pe care o poate lua acest gen. Dar influențele lui pot funcționa sub multe forme. ABBA, de exemplu, folosea o bază sonoră de musical (drept dovadă, s-a și putut face unul cu muzica lor). A fost printre cele mai bune și catchy trupe din istorie. Bohemian rhapsody, printre cele mai populare hit-uri scoase vreodată, e alt exemplu. A fost un cântec care nu avea nicio treabă cu ce însemna un hit, dar ceva acolo a funcționat, pentru că a împrumutat din structura dramatică de musical, care funcționează.
Suntem într-un moment în care, la nivel internațional, se încearcă o revenire în forță a genului, în principiu prin remake-uri în filme, la care, mai bune sau mai proaste, publicul e foarte receptiv. Pentru că e vorba despre o artă care a știut cel mai bine să lase loc de identificare, să comunice la scară largă. Cred că e important să ne gândim că, oricât de ultra-făcut și poate uneori uzat ar părea, sau oricât de mult ar lipsi cultura lui la nivel local (cum e cazul în România), principiile musical-ului sunt un dar extraordinar pentru industriile creative. Și e la fel de rău și să dispară, dar și să se plafoneze, pentru că ar însemna irosirea a probabil celui mai ofertant mijloc de expresie de care dispunem.
